Referat catina/mediu
Importanţa
cătinei albe (Hippophae rhamnoides L.)
în contextul actual al stării mediului în România
Referat întocmit de:
Doctorand
inginer PROOROCU A. ANGEL
Coordonator: prof. dr. MIHAI BERCA
MOTTO: Deşertul există pentru ca omul
să preţuiască iarba.
Cuprins:
I. Situaţia
actuală a solurilor degradate din România
3
II. Acţiuni
pe plan legislativ pentru eliminarea deficienţelor 20
III. Rolul
cătinei albe în fixarea solurilor supuse fenomenului de eroziune 21
IV. Îmbunătăţirea
calităţii solului prin fixarea azotului 25
V. Alte avantaje
ale folosirii cătinei albe 29
VI. Concluzii 39
VII. Bibliografie 47
Situaţia
actuală a solurilor degradate din România
“Tot pământul din care neamul românesc făcea prin cea mai
iubită muncă sa să răsară an de an holdele hrănitoare, tot pământul prin
buruienile şi înalta iarbă a căruia rătăceau turmele supuse până la piatra
goală a munţilor ocrotitori…se cheamă pământul românilor.” Marele
savant Nicolae Iorga arată în opera sa că satul a fost timp de secole leagănul
social şi spiritual al poporului român organizat în obşti, care rămân şi astăzi
un model de organizare şi convieţuire umană în armonie cu natura. Acum, cu
toate că am ajuns în mileniul al III lea şi beneficiem de condiţii naturale
deosebite, noi românii ne aflăm într-o criză profundă pentru a cărei rezolvare
este necesară o schimbare radicală a concepţiilor în toate domeniile de
activitate. În acest sens, putem menţiona reconsiderarea
unor specii din flora spontană care pot deveni resurse importante pentru
economie şi ameliorarea mediului, un exemplu de acest gen fiind şi cătina albă.
Un aspect negativ este imaginea
deplorabilă a oraşelor, comunelor şi satelor noastre unde la tot pasul te
întâmpină terenuri afectate de demolările de până în anul 1989 şi coloşii
industriali rămaşi de izbelişte după ce s-a sustras tot ce era de valoare şi
unde astăzi domnesc buruienile şi gunoiul. În afara stresului pe care îl provoacă
mizeria vizibilă, există şi pericolul producerii de nenumărate boli, acum rata
acestora fiind la un nivel nemaiîntâlnit în condiţiile medicinii moderne.
Locul obştilor a fost luat de diferite
organisme administrative care s-au îndepărtat tot mai mult de relaţia om -
natură. Demolările au distrus locuinţele şi curţile aferente unde locatarii
cultivau terenul şi îngrijeau arborii şi arbuştii. Ignoranţa de acum a făcut să
apară adevărate imagini de coşmar cu gunoaie în descompunere şi câini
vagabonzi, chiar oameni sărmani care scormonesc în căutare de mâncare.
Agricultura
practicată de oameni fără nici o pregatire de specialitate, care nu au avut
nici resurse materiale pentru a aplica un minimum de tratamente, lucrări ale
solului, erbicidări, aplicări de îngrăşăminte etc., a adus pământul neamului
românesc într-o stare jalnică. Şi situaţia pe plan mondial este critică, de
aceea “Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul Inconjurător şi Dezvoltarea”
de la Rio de Janeiro Paris
Solurile din România sunt într-o
permanentă stare de degradare datorată aşa zisei perioade de tranziţie în care
ne aflăm şi acum. De 15 ani managementul defectuos, experienţele legislative,
incompetenţa administraţiilor locale, degradarea morală a societăţii,
îmbătrânirea populaţiei, etc. au dus la o situaţie fără precedent în istoria
modernă a ţării.
Într-un material prezentat recent de domnul Mihail
DUMITRU, directorul Institutuui de
Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie
intitulat „Calitatea solului în românia – factor decisiv
în elaborarea strategiei
e dezvoltare durabilă
a agriculturii” se
prezintă următoarele:
Suprafaţa totală a
României este de 23839,1 mii ha din care: 14852,3 mii ha terenuri agricole,
6605,7 mii ha păduri şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră, 628,3 mii ha
construcţii, 390 mii ha drumuri şi căi ferate, 868,4 mii ha ape şi bălţi, 494,4
mii ha alte suprafeţe.
Suprafaţa agricolă reprezintă 62,02% din teritoriu, cu
0,65 ha pe cap de locuitor, iar suprafaţa arabilă 39,19% din teritoriu cu 0,41
ha pe cap de locuitor. Din totalul de 14852,3 mii ha terenuri agricole 9401,5
mii ha sunt terenuri arabile, 3421,4 mii ha păşuni, 1510,0 mii ha fâneţe, 267,4
mii ha vii şi pepiniere viticole, 252 mii ha livezi şi pepiniere pomicole
(Anuarul Statistic, 2002).
Comparând datele din 1990 cu cele din 2001 constatăm o
scădere a suprafeţelor cu terenuri arabile de 48,9 mii ha, o creştere a
suprafeţelor cu păşuni cu 158,9 mii ha, o creştere cu 44,7 mii ha a
suprafeţelor ocupate cu fâneţe, o reducere cu 10 mii ha a suprafeţelor ocupate
cu vii şi pepiniere viticole, o scădere cu 61,4 mii ha a plantaţiilor de pomi
şi pepiniere pomicole, o cădere cu 79,7 mii ha a suprafeţelor ocupate cu păduri
şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră, o creştere cu 6 mii ha a
construcţiilor, o creştere cu 1,1 mii ha a drumurilor şi căilor ferate, o
scădere cu 35,2 mii ha a apelor şi bălţilor şi o creştere cu 24,5 mii ha a
altor suprafeţe.
Distribuţia marilor unităţi de relief (30% munte, 37%
dealuri şi podişuri şi 33 % câmpie) influienţează puternic asupra distribuţiei
solurilor şi fac să existe o mare diversitate de soluri (harta 1) care după
Sistemul Român de Clasificare sunt încadrate în 10 clase genetice, 39 de tipuri
şi 500 de sub-tipuri. Solurile dominante sunt:
molisoluri 26,7%, argiluvi-soluri 25,5%, cambisoluri 19,5% 14,5% soluri
neevoluate (tabelul 1).
Clasificarea terenurilor agricole în clase de
pretabilitate pentru diverse folosinţe (tabelul 2) evidenţiază că pentru arabil
numai 2,8% sunt terenuri de clasa a-I-a cu foarte puţine limitări, 24,6% sunt
de clasa a-II-a cu limitări puţine, 20,7% sunt terenuri de clasa a-III- a cu
limitări medii, 24,4% sunt terenuri de clasa a-IV-a cu limitări mari şi 27,5%
sunt terenuri cu limitări foarte mari. Per total 48,1% sunt terenuri cuprinse
în clasele 1-3 şi 51,9% în clasele 3-4. Pentru terenurile arabile 64,6% (6072
mii ha) sunt din clasele 1-3 şi 35,4% (3030
mii ha) din clasele 4-5. Datele statistice evidenţiază rezultate economice
certe pe terenurile din clasele 1-3.
Studiile efectuate au evidenţiat că pe o suprafaţă de
2.172.033 ha se manifestă procese intense de eroziune şi alunecări (tabelul 3)
ceea ce impune trecerea acestora în patrimoniul silvic. Restricţiile majore în
împădurirea acestor terenuri constau în: a) inexistenţa cadastrului funciar; b)
lipsa fondurilor necesare pentru despăgubirea fermierilor, având în vedere că
deseori aceste suprafeţe sunt singurele lor surse de venit, şi c) lipsa
fondurilor pentru împădurire. Oricât de benefică ar fi acţiunea de împădurire
fără rezolvarea acetor restricţii legea de împădurire nu se poate aplica.
Datele obţinute în cadrul Sistemului Naţional de
Monitoring al Calităţii Solului au evidenţiat că pe o suprafaţă de peste 12
milioane ha se manifestă unul sau mai mulţi factori restrictivi ai capacităţii
de producţie a solurilor (tabelul 4). Reducerea suprafeţelor irigate, a celor
de combatere a excesului periodic de umiditate, a celor de combatere a
eroziunii hidrice şi eoliene, tendinţele de reducere continuă a nivelului de
aprovizionare a solurilor cu elemente nutritive,etc. au condus la reducerea
nivelului producţiilor în perioada 1991- 2000 faţă de 1980 – 1990,astfel: cu
2,4% la porumb, cu 15% la grâu, cu 26,2% la orz, cu 26% la floarea soarelui, cu
10% la sfecla de zahăr şi cu 18,1% la cartof (tabelul 5).
Datele din tabelul 6 evidenţiază că necesarul optim de
îngrăşăminte minerale pentru principalele culturi agricole este de 1.957.919
tone s.a. Din păcate cantităţile de îngrăşăminte minerale aplicare au fost în
acelaşi an 1999 de circa 6 ori mai mici (tabelul 7). Comparativ cu cantitatea
de elemente nutritive preluate din sol odată cu recolta în anul 1999 indicii de
compensare au au fost de 48% pentru N,
28% pentru P şi 2% pentru K. Practicăm
deci o agricultură de tip minerit, de subzistenţă care nu permite realizarea de
producţii performante. Situaţia prezintă o tendinţă de îmbunătăţire în anii
următori (2000-2002), tendinţă ce trebuie accentuată dacă avem în vedere că
media consumului de îngrăşăminte minerale pe plan mondial este de 91 kg/ha NPK,
iar în Europa nivelul este cel puţin de 3 ori mai mare. Este cunoscut faptul că
fiecare kg se NPK aduce un spor de producţie de 10 kg grâu.
Şi în ceea ce priveşte consumul de îngrăşăminte organice
situaţie este nesatisfăcătoare, fiind disponibile numai 1,068 t/ha teren
agricol sau 1,68 t/ha teren arabil. În actuala situaţie este posibil să
fertilizăm organic mai puţin de 700 mii ha (tabelul 8). Creşterea numărului de
animale ar fi extrem de benefică pentru agricultură şi din acest punct de
vedere.
În condiţiile reducerii drastice a consumului de
îngrăşăminte organice şi minerale şi al aplicării pe suprafeţe reduse a
amendamentelor deşi acestea din urmă sunt încă subvenţionate se stat, a condus
la creşterea suprafeţelor cu soluri cu rezerve mici şi foarte mici de humus cu
35%, a celor slab asigurate cu azot cu 35%, a celor slab li foarte slab
aprovizionate cu fosfor mobil cu 29%, a celor slab şi foarte slab aprovizionate
cu potasiu cu 37% şi a solurilor moderat şi puternic acide cu 31% (tabelul 9).
Chiar dacă ritmul de reducere a
potenţialului productiv se va reduce deoarece nivelul este deja coborât totuşi tendinţa se va menţine iar producţa va continua să scadă cantitativ
şi calitativ, neputându-se pune în valoare celelalte verigi tehnologice oricât
de performante ar fi acestea dacă nu se iau măsuri de creştere a nivelurilor de
fertilizare organică şi minerală. Actualul nivel de fertilizare nu permite o
dezvoltare sustenabilă în agricultură.
OECD (2000) recomanda menţinerea balanţei între
elementele nutritive extrase cu recolta şi cele aplicate. Analizând balanţa
azotului ei au ajuns la concluzia că în România balanţa azotului pentru agricultură este negativă conducând la o
folosire neraţională a resurselor de azot din sol şi la imposibilitatea
folosirii sustenabile a solurilor.
Un fenomen tot mai îngrijorător îl constituie tendinţele
tot mai accentuate de aridizare, actualmente apreciinduse că pe aproape 4
milioane ha cu cele mai bune terenuri agricole se manifestă o tendinţă de
aridizare (tabelul 10).
Datele din harta nr. 2 confirmă faptul că România dispune
de suprafeţe importante pretabile pentru arabil. Notele de bonitare pentru
arabil prezintă potenţialul natural stabilit în pe baza unor indicatori
climatici medii pe 100 ani.
Figurile 1 şi 2 prezintă dinamica suprafeţelor şi
producţiilor agricole în perioada 1998-2001 în formă adimensională (prin raportare la mediile
multianuale ale suprafeţelor şi producţiilor). Se constată o grupare a
culturilor din punctul de vedere al evoluţiei suprafeţelor: tendinţa
descrescătoare pentru mazăre, fasole, soia şi sfeclă de zahăr, constant pentru
grâu, orz, ovăz, porumb, cartof şi crescătoare pentru rapiţă şi floarea
soarelui. Din punctul de vedere al producţiei, grâul, orzul şi floarea
soarelului scad, ovăzul, porumbul, cartoful şi sfecla de zahăr sunt constante,
iar soia, rapiţa, mazărea şi fasolea cresc, în urma cultivării lor pe suprafeţe
restrânse foarte favorabile.
Analizând harta nr. 3 a acoperirii terenurilor constatăm
că pădurea ce a mai rămas are un rol esenţial de protecţie şi în secundar rol
productiv. Sunt zone mari în zonele de
câmpie şi dealuri cu suprafeţe prea reduse de pădure.
O analiză efectuată la nivel de comună pe total ţară
arată că în multe zone densitatea ridicată a populaţiei face ca suprafeţele de
terenuri agricole din clasele I + II+III pe cap de locuitor să fie reduse
(harta 4).
În harta 23 sunt prezentate zonele vulnerabile la
poluarea cu nitraţi proveniţi din surse agricole. Suprafaţa acestor zone este:
] zone potenţial
vulnerabile ca urmare a antrenării nitraţilor către corpurile de apă de
suprafaţă prin scurgere pe versanţi: 2,37% din suprafaţa ţării şi 3,82% din
suprafaţa agricolă;
] zone potenţial
vulnerabile (risc mediu de vulnerabilitate) prin percolarea nitraţilor sub
stratul de sol către acviferele libere: 5,77% din suprafaţa ţării sau 9,3 % din
suprafaţa agricolă;
] zone cu risc ridicat
de vulnerabilitate la percolarea nitraţilor sub stratul de sol către acviferele
libere: 0,5% din suprafaţa ţării sau 0,81% suprafaţa agricolă.
Se impune identificarea şi delimitarea cu precizie a
tuturor acviferelor vulnerabile la poluarea cu nitraţi proveniţi din surse
agricole, identificarea surselor de poluare şi organizarea sistemului de
monitoring a acestor zone. Se vor stabili apoi metodele de reducere a poluării
şi se va monitoriza evoluţia gradului de poluare sub influenţa măsurilor
propuse. Distribuţia unităţilor zootehnice şi planurile de fertilizare vor
trebui să ia în considerare riscurile de poluare cu nitraţi din surse agricole.
O primă estimare a costurilor necesare pentru implementarea Directivei
Nitraţilor conduce la costuri de circa 187 milioane euro.
Harta 1
România - harta solurilor
Tabelul 1
Suprafeţele
ocupate cu principalele clase şi tipuri genetice de sol în România
|
Tipul
de sol (clasa)
|
Total
|
|
|
%
|
103ha
|
|
|
Sol bălan
Cernoziom, cernoziom cambic
Cernoziom
argilo-iluvial,Sol cernoziomoid
Sol cenuşiu, Pseudorenzină,
Rendzină
TOTAL MOLISOLURI
|
0,8
17,7
6,8
1,4
26,7
|
191
4218
1621
334
6363
|
Sol brun roşcat, Sol brun roşcat luvic
Sol
brun argiloiluvial, Sol brun luvic
Luvisol albic,
Planosol
TOTAL
ARGILUVISOLURI
|
3,2
17,7
4,6
25,5
|
763
4218
1097
6077
|
Sol brun eumezobazic, Sol
roşu
Sol brun acid
TOTAL
CAMBISOLURI
|
6,0
13,5
19,5
|
1430
3217
4648
|
Sol brun
feniluvial, Podzol
TOTAL
SPODOSOLURI
|
5,2
|
1240
|
|
Sol negru acid, Andosol, Sol humicosilicatic
TOTAL
UMBRISOLURI
|
0,8
|
191
|
|
Lăcovişte, Sol gleic, Sol negru clinohidro-morf, Sol
pseudogleic
TOTAL
SOLURI HIDROMORFE
|
3,2
|
763
|
Solonceac,
Soloneţ
TOTAL
SOLURI HALOMORFE
|
0,8
|
191
|
Vertisol
TOTAL
VERTISOLURI
|
1,6
|
381
|
|
Litosoluri
Regosoluri
Psamosoluri
Soluri aluviale
TOTAL SOLURI NEEVOLUATE
|
0,4
3,9
1,0
9,2
14,5
|
95
930
238
2193
3457
|
|
TOTAL SOLURI ORGANICE
|
-
|
5
|
|
Lacuri, mlaştini
|
2,2
|
524
|
TOTAL GENERAL
|
100
|
23839
|
Tabelul 2
Tabelul
3
Gruparea
pe regiuni de dezvoltare a terenurilor după riscul şi gradul de manifestare a
proceselor de eroziune şi alunecări / prăbuşiri
|
Regiunea de
dezvoltare
|
Judeţe
componente
|
Categoria de
teren
|
||
|
I (ha)
|
II (ha)
|
TOTAL (ha)(%)*
|
||
Regiunea 1
|
|
5190
|
77698
|
82888
|
|
Nord Est
|
Botoşani
|
-
|
63866
|
63866
|
|
|
|
17636
|
42692
|
60328
|
|
|
Neamţ
|
-
|
10964
|
10964
|
|
|
Suceava
|
-
|
1814
|
1814
|
|
|
Vaslui
|
76714
|
43750
|
120464
|
|
TOTAL
|
|
99540
|
240784
|
340324 (15,7%)
|
Regiunea
2
|
|
-
|
-
|
-
|
Sud Est
|
|
66031
|
33566
|
99597
|
|
|
|
99043
|
-
|
99043
|
|
|
|
6183
|
6985
|
13168
|
|
|
Vrancea
|
63342
|
12345
|
75687
|
|
|
Tulcea
|
16885
|
-
|
16885
|
|
TOTAL
|
|
251481
|
52896
|
304380 (14,0%)
|
Regiunea
3
|
Argeş
|
48491
|
38949
|
87440
|
|
Sud Muntenia
|
Călăraşi
|
5785
|
-
|
5785
|
|
|
Dâmboviţa
|
-
|
15111
|
15111
|
|
|
Giurgiu
|
9093
|
-
|
9093
|
|
|
Ialomiţa
|
1
|
-
|
1
|
|
|
Prahova
|
45241
|
18591
|
63832
|
|
|
Teleorman
|
7979
|
-
|
7979
|
|
TOTAL
|
|
116590
|
72651
|
189241 (8,7%)
|
Regiunea
4
|
Dolj
|
2412
|
36952
|
39364
|
|
Sud Vest
|
Gorj
|
13497
|
71470
|
84967
|
Oltenia
|
Mehedinţi
|
15309
|
45682
|
60989
|
|
|
Olt
|
62633
|
7619
|
70252
|
|
|
Vâlcea
|
35496
|
46085
|
81581
|
|
TOTAL
|
|
129345
|
207808
|
337153 (15,5%)
|
Regiunea
5
|
Arad
|
19690
|
10966
|
30656
|
|
Vest România
|
Caraş–Severin
|
1506
|
28415
|
29921
|
|
|
Hunedoara
|
30546
|
7923
|
38469
|
|
|
Timiş
|
26222
|
8068
|
34290
|
|
TOTAL
|
|
77964
|
55372
|
133336 (6,1%)
|
Regiunea 6
|
Bihor
|
11722
|
22819
|
34541
|
|
Nord Vest
|
Bistriţa
Năsăud
|
66823
|
20998
|
87821
|
|
|
Cluj
|
85621
|
95290
|
180911
|
|
|
Maramureş
|
15141
|
15949
|
31090
|
|
|
Satu
Mare
|
-
|
1338
|
1338
|
|
|
Sălaj
|
22681
|
55582
|
78263
|
|
TOTAL
|
|
201988
|
211976
|
413964 (19,1%)
|
Regiunea 7
|
Alba
|
34331
|
40905
|
75236
|
|
Centru
|
Braşov
|
31019
|
22009
|
53028
|
|
|
Covasna
|
43142
|
-
|
43142
|
|
|
Harghita
|
6408
|
17655
|
24063
|
|
|
Mureş
|
72745
|
69447
|
142192
|
|
|
|
61964
|
54010
|
115974
|
|
TOTAL
|
|
249609
|
204026
|
453635 (20,9%)
|
Regiunea 8
|
|
|
|
|
|
Ilfov -Bucureşti
|
-
|
-
|
-
|
-
|
|
TOTAL
|
1126520
|
1045513
|
2172033 (100%)
|
|
*procente faţă de total suprafaţă pe ţară .
Suprafaţa
terenurilor agricole afectate der diverşi factori limitativi ai capacităţii
productive (2001)*
|
Denumirea
factorului
|
Suprafaţa
afectată
(mii
ha)
|
Secetă
frecventă
din care: cu amenajări pentru irigaţii**
Exces periodic de umiditate în sol
din care: cu amenajări de desecare-drenaj**
Eroziunea solului prin apă
din care: cu amenajări antierozionale**
Alunecări de teren
Eroziunea solului prin vânt
Scheletul excesiv de la suprafaţa solului
Sărăturarea solului
Compactarea solului datorită lucrărilor
necorepunzătoare (talpa plugului)
Compactarea naturală a solului
Formarea de crustă
Rezerva mică şi foarte mică de humus în sol
Aciditatea puternică şi moderată
Alcalinitatea ridicată
Asigurarea slabă şi foarte slabă cu fosfor mobil
Asigurarea slabă şi foarte slabă cu potasiu mobil
Asigurarea slabă cu azot
Carenţe de microelemente (zinc)
Poluarea chimică a solului datorită diferitelor
activităţi social-economice
|
7100
3211
3781
3196
6300
2274
702
378
300
614
6500
2060
2300
7485
3424
223
6330
787
5110
1500
900
|
*Aceeaşi suprafaţă poate fi afectată de unul
sau mai mulţi factori limitativi
**Amenajările menţionate sunt în cea mai mare
parte nefuncţionaledatorită întreruperii lor
*după Anuarul statistic 2001
Tabelul 6
Necesarul
optim de îngrăşăminte produse industrial în agricultura României pentru anul
1999, la principalele culturi (care ocupă 76% din suprafaţa arabilă), pentru un
nivel mediu
de productivitate
|
Nr.
crt.
|
Cultura
|
Suprafaţa
cultivată
mii ha
|
Recolta
t/ha
|
Necesarul
optim economic de
îngrăşăminte
produse industrial (t s.a.)
|
|||
|
N
|
P2O5
|
K2O
|
TOTAL
|
||||
|
1.
|
Grâu
|
1686,9
|
4
|
235491
|
97672
|
35088
|
368251
|
|
2.
|
Orz şi orzoiacă
|
415,5
|
4
|
56508
|
25179
|
4280
|
85967
|
|
3.
|
Porumb boabe
|
3013,4
|
6
|
458940
|
245591
|
281451
|
985982
|
|
4.
|
Orez
|
1,6
|
3
|
146
|
106
|
63
|
315
|
|
5.
|
Mazăre
|
15,6
|
2
|
1532
|
460
|
212
|
2204
|
|
6.
|
In fibră
|
0,3
|
6
|
21
|
14
|
11
|
46
|
|
7.
|
Cânepă
|
1,3
|
6
|
150
|
54
|
30
|
234
|
|
8.
|
Floarea-soarelui
|
1043,7
|
3
|
108307
|
94873
|
49992
|
253172
|
|
9.
|
Rapiţă ulei
|
83,6
|
3
|
10102
|
5051
|
2194
|
17347
|
|
10.
|
Soia boabe
|
99,8
|
3
|
4591
|
3464
|
1991
|
10046
|
|
11.
|
Sfeclă de zahăr
|
65,5
|
60
|
15805
|
7271
|
4958
|
28034
|
|
12.
|
Cartofi de toamnă
|
238,5
|
40
|
70357
|
35942
|
25662
|
131961
|
|
13.
|
Lucernă
|
333,2
|
8
|
25651
|
18625
|
8203
|
52479
|
|
14.
|
Trifoi
|
140,1
|
8
|
11564
|
6566
|
3751
|
21881
|
|
TOTAL
|
999165
|
540878
|
417886
|
1957919
|
|||
Tabelul 7 Utilizarea
îngrăşămintelor chimice în agricultura României
Anul
|
Îngrăşăminte
chimice folosite
(tone
substanţă activă)
|
N + P2O5
+ K2O
(kg/ha)
|
|||||
|
N
|
P2O5
|
K2O
|
total
|
arabil
|
agricol
|
||
|
1986
|
706.934
|
387.375
|
200.990
|
1.295.299
|
129,9
|
86,4
|
|
|
1990
|
656.094
|
313.108
|
133.875
|
1.103.075
|
117,0
|
74,8
|
|
|
1995
|
305.800
|
149.600
|
14.700
|
470.100
|
49,7
|
31,8
|
|
|
1996
|
268.000
|
153.000
|
14.000
|
435.000
|
46,6
|
29,4
|
|
|
1997
|
262.000
|
129.000
|
13.000
|
404.000
|
43,3
|
27,3
|
|
|
1998
|
254.000
|
114.000
|
15.000
|
383.000
|
41,0
|
25,9
|
|
|
1999
|
225.000
|
93.000
|
13.000
|
331.000
|
35,4
|
22,5
|
|
|
2000
|
239.300
|
88.300
|
14.600
|
342.200
|
36,5
|
23,0
|
|
|
2001
|
260.000
|
100.000
|
40.000
|
400.000
|
42,5
|
26,9
|
|
|
2002
|
222.000
|
138.000
|
50.000
|
410.000
|
43,6
|
27,6
|
|
Tabelul
8 Cantitatea de îngrăşăminte naturale aplicate în perioada
1996-20001
Anul
|
Total
îngrăşăminte
|
Suprafaţa
pe care s-a aplicat
|
Ponderea
suprafeţei de
aplicare
faţă de suprafaţa cultivabilă
|
Cantitatea
medie la ha
|
|||||
|
la
suprafaţa
aplicată
|
la
suprafaţa
agricolă
|
||||||||
|
t
|
%
|
ha
|
%
|
%
|
kg/ha
|
%
|
kg/ha
|
%
|
|
1996
|
17.870.978
|
100
|
701.395
|
100
|
7,09
|
25.479
|
100
|
1.212
|
100
|
1997
|
16.513.098
|
92
|
682.239
|
97
|
7,09
|
24.204
|
95
|
1.120
|
94
|
1998
|
15.841.903
|
89
|
665.026
|
95
|
6,90
|
23.821
|
93
|
1.074
|
89
|
1999
|
16.685.312
|
93
|
680.016
|
97
|
6,90
|
24.537
|
96
|
1.129
|
93
|
2000
|
15.812.625
|
88
|
674.200
|
96
|
6,80
|
23.454
|
92
|
1.068
|
88
|
1Prelucrare
după datele Institutului Naţional de Statistică, 2001.
Tabelul 9 Evoluţia
unor caracteristici ale solului în perioada 1990-2000
Gradul
de aprovizionare
|
1990
suprafaţa
(ha)
|
2000
suprafaţa
(ha)
|
%
|
Rezerve mici şi foarte mici
de humus
|
4.876.000
|
7.485.000
|
35
|
|
Slab asigurate cu azot
|
3.448.000
|
5.110.000
|
35
|
|
Slab şi foarte slab aprovizionate cu fosfor mobil
|
4.473.000
|
6.330.000
|
29
|
|
Slab şi foarte slab aprovizionate cu potasiu mobil
|
498.000
|
785.000
|
37
|
Reacţia
solului
|
1990
suprafaţa (ha)
|
2000
suprafaţa (ha)
|
%
|
Soluri moderat şi puternic acide
|
2.369.000
|
3.424.000
|
31
|
Tabelul 10 Suprafeţe afectate de deşertificare
|
Folosinţa
|
ha
|
%
|
Folosinţa
|
ha
|
%
|
|
Arabil
|
2.448.865
|
61,7
|
Păduri
|
327.128
|
8,2
|
|
Păşune
|
310.484
|
7,8
|
Cursuri de apă
|
506.749
|
12,8
|
|
Fâneaţă
|
8.454
|
0,2
|
Drumuri, clădiri
|
179.369
|
4,5
|
|
Vii
|
87.404
|
2,2
|
Neproductiv
|
82.639
|
2,1
|
|
Livezi
|
15.034
|
0,4
|
|
|
|
|
Total terenuri agricole
|
2.870.241
|
72,4
|
Total terenuri neagricole
|
1.095.885
|
27,6
|
Total terenuri agricole şi neagricole
|
3.966.126
|
100
|
|||
Harta 2
Capacitatea de producţie a solurilor (arabil)
Figurile
1 şi 2
Evoluţia suprafeţelor cultivate şi producţiilor principalelor culturi agricole (1988-2001)
Evoluţia suprafeţelor cultivate şi producţiilor principalelor culturi agricole (1988-2001)
|
|
|
|
|
|
Daunele economice directe asupra producţiei
agricole datorate restricţiior menţionate se estimează prin diminuarea acesteia
cu circa 20% pe an.
Acţiuni pe plan legislativ pentru eliminarea
deficienţelor
Aşa cum am precizat anterior se
observă în plan legislativ o dorinţă de revenire la normalitate prin documente
care oferă cadrul juridic pentru remedierea deficienţelor arătate mai sus şi
alinierea la legislaţia Uniunii Europene:
Hotărârea Guvernului României nr. 474
din 1 aprilie 2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Comitetului
Naţional pentru combaterea secetei, a degradării terenurilor şi a
deşertificării, publicat în Monitorul Oficial nr. 337 din 19 aprilie 2004, prin
care 45 de ministere, institute de cercetare, academiile, etc. şi centrele
universitare trebuie să contribuie cu soluţii ştiinţifice la eradicarea
fenomenelor respective.
În conformitate cu prevederile din
Legea nr. 289 din 15 mai 2002 privind perdelele forestiere de protecţie,
publicată în Monitorul Oficial nr. 338
din 21 mai 2002, perdelele forestiere de protecţie sunt de urmatoarele tipuri:
-
pentru
protecţia terenurilor agricole contra factorilor climatici dăunători şi pentru
ameliorarea condiţiilor climaterice din perimetrul apărat;
-
antierozionale,
de protejare a solului supus fenomenelor de eroziune;
-
pentru
protecţia căilor de comunicaţie şi de transport, în special împotriva
înzăpezirilor;
-
pentru
protecţia digurilor şi a malurilor contra curenţilor, viiturilor şi a
diverselor obiective economice şi sociale.
Înfiinţarea acestora se impune în zone afectate frecvent de fenomene de
secetă: Câmpia Română, Câmpia Tisei, Lunca Dunării şi Podişul Dobrogei.
Hotărârea
Guvernului României nr. 548 din 17 mai 2003 privind atribuţiile ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi
Pădurilor ca minister coordonator al Programului de realizare a „Sistemului
naţional al perdelelor forestiere de protecţie şi componenţa, modul de
funcţionare şi atribuţiile comandamentelor judeţene de analiză a realizării
programului anual de înfiinţare a perdelelor forestiere de protecţie”, publicat
în Monitorul Oficial nr. 365 din 29 mai 2003 completează cadrul juridic al
acestei acţiuni.
Hotărârea Guvernului României nr. 164
din 12 februarie 2004 pentru aprobarea Programului de măsuri şi lucrări privind
protecţia şi reabilitarea zonei costiere, publicată în Monitorul Oficial nr. 156
din 23 februarie 2004.
Legea nr. 107 din 16 iunie 1999 pentru
aprobarea ordonanţei guvernului nr. 81/1998 privind ameliorarea prin împădurire
a terenurilor degradate, publicată în Monitorul Oficial nr. 304 din 29 iunie
1999, prin care se declanşează acţiunea de inventariere a terenurilor puternic
degradate modul de înregistrare a acestora etc
Hotărârea
Guvernului României nr. 548 din 27 mai 1994 privind constituirea Biosferei „
Delta Dunării” publicată în Monitorul
Oficial nr. 168 din 4 iulie 1994 unde la art.2.2, lit. B, privind
caracterizarea ecologică Zona forestieră naturală Letea între speciile lemnoase
întâlnim: „Hippophae ramnoides !!!, (cătina albă) care în unele porţiuni, către
Litoral se dezvoltă luxuriant , alcătuind adevărate baraje impenetrabile”.
Rolul cătinei albe în fixarea solurilor supuse
fenomenului de eroziune
În lucrarea „Împădurirea nisipurilor
din Delta Dunării – tehnologii”, autorii Traci C., Mănescu M., Drăguţ N., prezintă rezultatele cercetărilor efectuate de
Institutul de Cercetări şi Amenajeri Silvice în vederea fixării şi punerii în
valoare a nisipurilor sărace cu grad de stabilitate redus.
Un experiment interesant a fost acela
al utilizării cu succes a cătinei singură sau în amestec cu alte specii.
Aceasta s-a instalat abundent pe interdune medii, cu apa freatică nesalinizată,
cu deosebire în zona Sfântu Gheorghe. Prin drajonare s-a ajuns şi pe dune joase
medii şi înalte şi pe depresiuni joase chiar moderat salinizate dar unde apa
freatică nu stagnează multă vreme la suprafaţa terenului. Interesant este
faptul că dunele litorale din zona Sfântu Gheorghe, lipsite de vegetaţie
lemnoasă până în anii 1975-1977, au fost invadate şi acoperite complet de
cătină albă şi sălcioară pe întreaga lor lăţime de 200-300 de metri şi pe
lungimea lor de câţiva kilometri. Ambele specii s-au instalat iniţial din
sămânţa adusă probabil de păsări dintr-o plantaţie înfiinţată în perioada
1969-1975 situată la o distanţă de 300-500 m. şi din cătinişurile naturale.
Acoperirea dunelor s-a produs în numai 5-10 ani, în perioada 1976-1986, cătina
a drajonat ulterior puternic formând desişuri de nepătruns. Ea se extinde
permanent pe interduna joasă, salinizată din spatele dunelor litorale. Cătina
albă a dat rezultate satisfăcătoare la bune pe toate categoriile de staţiune,
cu excepţia dunelor înalte (uneori şi medii), unde rezultatele au fost mai
slabe. A rezistat şi pe staţiuni salinizate (până la 0,15% NaCl).
Pe dunele medii cu nisipuri
nesolificate şi psamosoluri tipice cele mai bune rezultate a dat cătina albă în
amestec cu salcâmul, pinul silvestru, ienupărul de Virginia, sălcioara şi
cătina roşie. Arbuşti cum sunt măceşul şi lemnul câinesc au avut o comportare
slabă în primii 7-8 ani. Ulterior cu deosebire sub arboretele de salcâm şi
acolo unde terenul a fost cucerit de cătina albă, exemplarele rămase au început
să se dezvolte mai bine.
Pe dune joase cu psamosoluri tipice şi
nisipuri nesolificate gleizate sau gleice, terenul a fost invadat de cătină.
Dudul, ca şi lemnul câinesc şi măceşul, după fixarea nisipului şi acoperirea
terenului cu salcâm şi cătină au început să fie mai viguroşi şi să se dezvolte
mai bine. Plopul alb are o dezvoltare mai bună când este în amestec cu specii
fertilizante ca aninul şi cătina albă.Pe suprafeţele invadate ulterior cu
cătină albă, creşterea s-a activat. Efectul este mai pronunţat la pinul negru
care la 10 ani a ajuns la 2,5-3,5 m,
pinul silvestru 3-4m şi la ienupărul de Virginia 3,5-4m. Cătina albă
invadează mai ales terenurile plane formând desişuri de nepătruns.
Pe interdunele medii cu psamosoluri tipice, chiar dacă
apa freatică a stagnat mai mult timp la suprafaţă sau aproape de suprafaţa
terenului, cătina albă invadează asemenea staţiuni, stimulând creşterea
celorlalte specii.
Aceiaşi autori prezintă pentru cătina
cultivată experimental la Caraorman pe dune medii, cu psamosol tipic, la vârsta
de 5 ani, procentul de prindere de 60%, completări la 2 ani de la plantare 40%,
reuşita 55%, înălţimea 58 cm., creşterea anualş medie de 10 cm., calificativul
destul de activă.
Pentru zona C.A.Rosetti-Letea, la 4
ani, procentul de prindere era de 93%, înălţimea
de 86cm., creşterea anuală de 21 cm. având calificativul maxim pentru staţiunea
respectivă. Distanţa de plantare recomandată a fost de 2x1 m.
Cele mai bune rezultate pe toate
categoriile de nisipuri au fost 50% pin negru sau ienupăr de Virginia cu 50%
mălin sau cătină albă. Executate pe rânduri pure alterne.
La Sfântu Gheorghe, 50% plop alb sau plopi euramericani cu 50% cătină albă, anin
negru sau salcâm, intim pe rând (plop cu cătină).
Culturile pure de cătină sunt
recomandate pe dune înalte, medii şi joase, cu nisipuri sărace, cu deosebire la
Sfântu Gheorghe.
Concluzia pe care o sesizăm uşor este
că în Delta Dunării unde se pare că a fost plantată la începutul secolului al
XX lea, în zona Letea, care în 1930 a fost pusă sub ocrotire iar în anul 1938 a
devenit rezervaţie naturală, cătina albă este o plantă care reprezintă o
soluţie pentru fixarea nisipurilor. Important este ca ea să devină şi o resursă
de venit pentru populaţia săracă prin programe de colectare a fructelor şi
sisteme de plantare şi întreţinere care să permită accesul culegătorilor la un
număr cât mai mare de plante. Existenţa unor biotipuri productive şi chiar fără
spini nu exclude nici varianta ca pe aceste meleaguri să se fi dezvoltat în mod
natural adusă de păsările care s-au perindat
aici.
În Marea
Enciclopedie Agricolă apărută în anul 1938 sub coordonarea lui C. Filipescu
dedica la pagina 710 a primului volum un spaţiu amplu cătinei subliniind valoarea ei in fixarea solurilor,
refacerea terenurilor erodate, plantarea pe solurile sărăturate şi pentru
arhitectura peisajera arată că: “Specia
este utilă în silvicultură pentru fixarea dunelor sau terenurilor mişcătoare,
poate suporta bogăţia de săruri – Na Cl, a solului din care motiv poate fi
esenţa proprie pentru refacerea ţării Vrancei şi altor regiuni despădurite din
regiunea saliferă subcarpatică în care instalarea pădurii pe soluri bogate în
sărături întâmpină greutăţi. Ramificaţia sa bogată şi numeroşii săi spini îl
fac apt pentru garduri vii. Ca arbust este foarte ornamental, atât prin
frunzele sale argintii cât şi pentru fructele sale orange care se produc în
număr mare şi persistă pe ramuri după căderea zăpezii.”
Având în vedere că redactarea lucrării
a durat două decenii putem afirma că specialiştii români cunoşteau efectele
benefice şi estetice ale cătinei de la începutul secolului al XX lea.
Planta a fost folosită şi în alte zone
supuse eroziunii.
Este o plantă fixatoare de azot prin intermediul formelor
simbiotice, produce 2 – 179 kg.N/ha/an. Ea este considerată o plantă pionier,
după 20-30 de ani lăsând locul, chiar în lipsa intervenţiei factorului uman,
unor specii mai pretenţioase la condiţiile de sol.
Cătina are un sistem radicular superficial foarte
dezvoltat, cu rădăcini trasante ce pot ajunge până la 20 m. lungime. Când
terenul prezintă fisuri, rădăcina se dezvoltă şi în adâncime. Prin faptul că
drajonează puternic, cătina acaparează suprafeţe întinse, fiind una din cele
mai bune specii colonizatoare. Pe rădăcinile secundare de cătină se formează
nodozităţi ce pot ajunge până la mărimea unei alune şi prin care sintetizează
azotul atmosferic. Cătina se înmulţeşte uşor prin butaşi de rădăcină.
Este recomandată şi în lucrările de
amenajare şi consolidare a terenurilor afectate de pornituri, pe porţiuni
foarte grele cum ar fi râpele, malurile abrupte sau pe suprafeţe moderat
salinizate datotită prezenţei apei freatice sau a izvoarelor salinizate, pe
terenuri frământate fără exces de apă pe textură argiloasă.
Se poate folosi şi pe diferite terenuri virane,
taluzurile amenajărilor hidrografice etc.
Investiţia
constă în curăţirea şi nivelarea terenului, săparea gropilor, eventuala
fertilizare locală, plantarea, astuparea gropilor, anterior de va efectua o
schiţă în care să se ţină cont de cerinţele producţiei cu cele de arhitectură
peisajeră şi de amenajare a teritoriului.
În
actuala conjunctură, când suprafeţe importante sunt afectate de eroziune,
deşertificare, sărăturare etc. cătina abă devine o soluţie viabilă cu reale
avantaje social economice pentru eliminarea fenomenelor de mai sus.
Pentru aceasta este necesară o
abordare modernă a speciei, intruducerea ei în cultură cu dublu scop
antierozional şi de producţie, ceea ce implică o tehnologie nouă, evidenţierea
în contabilitate a efectului asupra solului, cantitatea de azot fixată în sol
fiind astfel inclusă la partida venituri, ceea ce ar crea surse de beneficii
pentru investitori.
Variabilitatea foarte mare a
aspectelor exterioare şi a conţinutului în principii utile din punct de vedere
fitofarmaceutic denotă o mare influienţă a ecosistemului asupra plantei aceste conexiuni
nu au fost suficient studiate.
Schema dezvoltării sistemului radicular la
cătina albă, puterea de drajonare care face această plantă o plantă pionier.
Pentru România cătina albă poate deveni o soluţie pentru
rezolvarea aspectelor legate de refacerea solurilor, sporirea rapidă a suprafeţelor împădurite cu scop antierozional
şi prevenirea alunecărilor de teren, creându-se şi premisele apariţiei unor
amenajări importante din punct de vedere peisagistic.
Îmbunătăţirea
calităţii solului prin fixarea azotului
Este o specie pionier, pe rădăcina principală o dată cu
apariţia primelor radicele, precum şi pe rădăcinile secundare iau naştere
nodozităţi care au proprietatea de a fixa azotul atmosferic cu ajutorul bacteriilor
din genul Frankia din grupa unei clase primitive, Actinomycetes.
La o plantă tânără greutatea nodozităţilor variază de la
1 g. la 8,8 g. iar la cea matură între 0,19 şi 3,2 g. S-a stabilit experimental
că acest arbust, cultivat pe terenurile degradate, datorită formării azotului
biologic îmbogăţeşte solul în fertilanţi naturali, măreşte cantitatea de humus
la hectar - 18,36 t. - iar speciile învecinate cu cătina cresc mai viguroase
datorită sporirii clorofilei cu 49 - 80 %.
 Secţiune longitudinală a unui nodul cu vezicule de Frankia Diametrul bazal este de 2mm. (photo P. Normand) |
 Cultură de Frankia alni prezentând hife septate cu vezicule acoperite de cellule fixatoare de azot. (photo Y. Hammad) |
În lucrarea „Fiziologia
microorganismelor” autoarea, conf. dr.
Delian Elena, arată că o caracteristică a interacţiunii plantă gazdă
(macrosimbiont) şi endofit (microsimbiont) este apariţia unei structzuri
specifice aşa numitul ”nodul” care se dezvoltă la nivelul rădăcinilor, după ce
bacteria şi gazda se recunosc reciproc. Proteina leghemoglobină este prezentă
în citosolul nodulilor, la o concentraţie mare şi dă nodulilor culoarea roz.
Porţiunea globină este produsă de planta gazdă, ca răspuns la infecţia
provocată de bacterie, iar hemul este produs de simbiontul bacterial.
Leghemoglobina se crede a avea rol de tampon pentru concentraţia de oxigen în
nodul permiţând respiraţia fără a inhiba nitrogenenaza. De asemenea acţionează
ca transportator de oxigen, uşurând difuzia acestuia prin stratul care
înconjoară celulele bacteriene simbionte, deci acţionează în mod similar
hemoglobinei în cadrul sistemului circulator animal. În cazul Frankia
bacteriile, microsimbionţii capabili de formarea nodulilor sunt filamentoase,
ramificate, gram pozitive.
Frankia poate interacţiona cu diferite
dicotiledonate membre a 8 familii diferite denumite colectiv plante
actinorizale ( Benson şi Silvester, 1993 ). În cazul simbiozei, ca şi în
condiţii de bacterii libere Frankia poate forma vezicule de fixare a N2 la capătul filamentelor sale. În aceste
vezicule nitrogenaza bacteriană este protejată de O2 de o „anvelopă” multistratificată constând
din haploizi-adică lipide sterolice bacteriene.
Cu
sprijinul catedrei de Fiziologia plantelor din cadrul U.S.A.M.V. am reuşit să
obţin imaginea unui nodul de pe rădăcina unei plante din zona Brebu, jud.
Prahova.
Imaginile unor rădăcini recoltate din
zona respectivă demonstrează faptul că acestea sunt superficiale, drajonează
puternic şi prezintă noduozităţi cu bacterii fixatoare de azot.
Puterea
mare de drajonare face specia să creeze o reţea puternică de rădacini capabilî
să ţmpiedice chiar alunecările de teren. Combinată cu refacerea sau formarea de
humus şi îmbunătăţirea conţinutului solului în azot, putem afirma că prezenţa
plantelor de cătină albă reface în mod natural, fără intervenţii poluante şi cu
cheltuieli materiale şi de energie cele mai degradate suprafeţe de teren în
limitele foarte largi de res tricţii ale speciei. Cuantificarea diferenţei
valorii terenurilor pe care sunt amplasate plantele de cătină şi valoarea
fructelor şi a altor părţi valoroase ale plantei, frunze
.
Putem
distinge faptul că există cel puţin două motive pentru ca această specie să fie
folosită în actualele condiţii social economice şi de mediu mai ales pe
terenurile degradate:
este o specie pionier, pe rădăcina principală o dată cu
apariţia primelor radicele, precum şi pe rădăcinile secundare iau naştere nodozităţi care au proprietatea de a fixa
azotul atmosferic cu ajutorul bacteriilor din grupa actinomicetelor.
Alte avantaje
ale folosirii cătinei albe
Cătina
albă este considerată ca una din cele mai valoroase specii de arbuşti
fructiferi din flora spontană şi cultivată, deopotrivă de apreciată în
farmacologie, industria alimentară, furajarea animalelor, silvicultură şi în
arhitectura peisageră. Medicina populară folosea fructele pentru tratarea unor
boli de piele şi stomac, a scorbutului şi pentru fortificarea organismului.
Cercetările efectuate în ţara noastră
şi în străinătate au evidenţiat că fructele de cătină conţin o serie de substanţe
active valoroase, cu rol extrem de important în reglarea metabolismului uman,
cu acţiune terapeutică şi curativă în prevenirea şi tratarea unor boli de ochi,
piele, acnee juvenilă gastroenterocolite, hepatite cronice, afecţiuni renale,
hipertensiune arterială, avitaminoze, maladii endocrine sau ale sistemului
nervos, arsuri etc. S-au obţinut rezultate în tratarea degerăturilor şi
arsurilor.
În fructele de cătină s-au evidenţiat
până în prezent peste 22 de substanţe, printre care: substanţă uscată 15-20%,
zaharoză 0,06-0,49%, acizi organici 1,5-4,1%, pectină 0,14-0,5%, substanţe
tanante 1,8%, celuloză 0,9%, proteine 1,2%, ulei 8-12%, betacaroten 3,5-10%,
calciu 211,8 mg%, fosfor 198,4 mg%, magneziu 186,1 mg%, potasiu 165,1 mg%,
sodiu 2,8 mg%, fier 13,84 mg%, vitamina C 129,2-272,7 mg%, vitamina B1
0,016-0,39 mg%, vitamina B2 0,03-0,056 mg%, vitamina F 8 mg%, vitamina E 16 mg%
şi vitaminele P,K, B9 etc. Uleiul de cătină conţine de 10 ori mai mult caroten
decât morcovul, are acţiune antibactericidă usor narcotică, sedativă,
accelerând epitelizarea ţesuturilor.
Prin industrializarea fructelor de
cătină, singure sau în amestec, se obţine o suită
Centrul de origine al cătinei albe
este Asia Centrală, unde are şi astăzi cele mai bune condiţii de creştere şi de
dezvoltare.
În Europa se găseşte mai frecvent în
sudul Angliei, nordul Portugaliei şi Spaniei, în sudul Franţei, Austria, Cehia,
Slovacia, Ungaria, partea de sud-est a Carpaţilor, sudul Poloniei şi litoralul
Mării Negre în România, la est de Marea Neagră cuprinde suprafeţe mari în
Caucaz şi asia Centrală, până în insulele Japoniei. Din datele prezentate pe
internet cătina este cultivată în cadrul unor iniţiative guvernamentale sau
particulare în America de Nord şi de Sud.
În ţara noastră cătina albă este
cantonată ca specie spontană în zona sub-carpaţilor din Muntenia şi Moldova Moldova Buzău
În
România primele plantaţii de cătină s-au efectuat de către silvicultori pentru
a fixa şi valorifica unele terenuri supuse degradării, cu deosebire în zona
colinară a ţării sau de fixare a nisipurilor mişcătoare. Aşa au apărut, se pare
cătinişurile de la Letea, Cardon, Sfiştofca şi Sfântu Gheorghe.
Aceste
cătinişuri au un efect benefic asupra solului şi contribuie la evitarea
degradării eoliene şi a spălării.
Hidrologii
au folosit cătina pentru digurile de la Caraorman de 7 km., acesta nu este
inelar ci se întinde în zona de dune, la Sfântu Gheorghe jud. Tulcea dig de
ecranare în faţa oraşului de 5 km., în aceeaşi zonă s-a plantat o suprafaţă de peste
1450 ha. amestec, prepoderentă fiind cătina.
La
Sulina a existat un dig de 13 km. nu total plantat cu cătină, la ora actuală,
în iernile geroase din ultimul timp lemnul de cătină a fost folosit de
localnici la foc defrişându-se astfel o parte din plantaţia iniţială.
Cătina
după Botez M. în lucrarea Metode rapide
de înmulţire a arbuştilor fructiferi se înmulţeşte destul de uşor pe cale
generativă (prin seminţe), şi pe cale vegetativă, prin butaşi lemnificaţi,
butaşi verzi, butaşi de rădăcină, prin marcotaj şi prin drajoni.
Înmulţirea prin seminţe este
foarte simplă însă are dezavantajul că se obţine un material foarte neuniform.
Plantele obţinute din seminţe intră pe rod abia în anii 4-5 de la însămânţare.
Se recomandă de aceea să se folosească numai în lucrările de selecţie.
Înmulţirea prin butaşi
lemnificaţi. Butaşii se pot confecţiona din lemn de un an, de doi ani, chiar de
trei ani, cu sau fără călcâi. Recoltarea şi fasonarea butaşilor se face toamna
târziu, după care se stratifică în nisip umed, lungimea de fasonare este de
18-20 cm.
Plantarea se face pe rigole
deschise la distanţa de 80-90 cm. Între rânduri şi la 10-15 cm. pe rând.
Înainte
de plantare terenul se dezinfectează cu Heclotox 60-80 kg. / ha., se
fertilizează cu 60-100 to. / ha. gunoi de grajd, 150 kg. / ha. P2O5 şi 300-320
kg. /ha. K2O încorporate în sol cu lucrările de desfundare (plantaţiile mamă).
Butaşii se stratifică în nisip,
saci sau pungi de polietilenă în depozite frigorifice, se aşează în poziţie
verticală pentru a se favoriza procesul de calusare, ca efect al migrării
auxinelor către partea inferioară a butaşului.
Pentru
plantarea butaşilor se alege cel mai bun sol în ce priveşte textura, structura
şi cu fertilitate naturală ridicată.
Odată
cu arătura adâncă de 25-28 cm. se încorporează Heclotox, îngrăşăminte organice
60 to. / ha., chimice P2O5, K2O câte 100 kg. /ha. Se trece la mărunţirea
arăturii până se realizează un pat de înrădăcinare de cel puţin 15-16 cm. Pe
terenuri grele se poate folosi în ultima fază freza. Sunt necesare pichetări
sau marcarea cu semănătoarea de porumb, etc.
Distanţa
între plante diferă astfel:
Mijloacele
cu care se distanţa de plantare număr de butaşi
execută
lucrarea între rânduri pe rând mii buc. / ha.
Manual 60 7 238
Hipo 70 6 238
Mecanizat 80-90 6 208-178
În
brazdă butaşii se aşează vertical sau oblic, 5-6 cm. De butaş la suprafaţa
solului.
Se
face un mic bilon, sau se plantează prin înfigerea directă pe rândul marcat,
perioada optimă fiind 15-20 septembrie, s-au obţinut şi la plantarea de
primăvară. Urmează lucrările de întreţinere, spargerea crustei, praşile,
tratamente contra făinării.
Înmulţirea
prin butaşi verzi. Se folosesc butaşi de vârf, se recomandă ceaţa artificială
şi încălzirea substratului.
Înmulţirea
prin butaşi de rădăcină. Este o metodă mai greoaie deşi foarte sigură în ceea
ce priveşte înrădăcinarea. Butaşii se fasonează la lungimea de 12-15 cm. din
rădăcini recoltate de la plante suficient de viguroase. Lucrarea se execută
toamna sau În ferestrele de iarnă. Materialul recoltat se stratifică iar în
primăvară se plantează în câmpul de înrădăcinare pregătit ca şi pentru
celelalte specii de arbuşti la distanţa de 80-90 cm. între rânduri şi de 10-15
cm. pe rând.
În
cursul vegetaţiei se fac lucrări curente de îngrijire ca plivit, prăşit, irigat
etc.
În
câmpul de înrădăcinare butaşii se ţin 2 ani de vegetaţie după care se pot
folosi pentru plantări.
Cătina albă (Hippophae rhamnoides) este una din cele mai
importante resurse economice pentru regiuni muntoase din China şi Rusia. Planta
creşte în mod natural pe terenurile nisipoase la altitudini cuprinse între 1.200-4.500
m în climat rece dar poate să se dezvolte şi pe terenuri joase în zone
temperate.
Recent a fost extinsă plantarea în
nordul Chinei şi în multe alte ţări pentru a preveni eroziunea solului şi ca
resursă pentru alimentaţie şi produse farmaceutice. De exemplu Canada a
investit în anii 30 în plantaţii de cătină
provenind din Siberia, vizând dezvoltarea unei pieţe agricole.
Saskatchewan are condiţii ideale pentru creştere şi obţinerea de producţii mari
de calitate superioară.
Catina
alba s-a transformat în ultimii ani într-o resursă majoră pentru China International
Center
Zone
întregi din nordul ţării “platoul de loess”, devenite aride au fost planatate
cu cătină, soluţie care a dus la împădurire şi crearea de noi biocenoze, pe
200.000 ha. Din 360 de păsări cunoscute a trăi în zonă, 51 depind acum de cătină iar 80 sunt dependente relativ. Şi
pentru o parte din animale cătina asigură vitamine şi proteine (11-22% din greutate).
China
are acum o suprafaţă plantată cu cătină de 1,5 milioane de hectare din care 40%
în stare naturală, restul plantată. Confirmându-se competitivitatea speciei în combaterea
pierderilor de apă din sol, a eroziunii acestuia, 67.000 ha. au fost plantate
în Jianping din provincial Liaoning
 |
 |
Imagini de pe site-uri prezentate pe
Internet care ilustrează pe hartă şi în imagine influienţa speciei asupra unor
vaste teritorii ale Chinei
În China
Dacă gradul de acoperire cu vegetaţie
era în 1950 de 4%, în 1990 a ajuns la 34%, gradul de reducere a eroziunii a
fost calculat ca fiind cu 70% mai redus. Recoltând 3 tone fructe de pe un acru
populaţia are o sursă de venit substanţială.
Cătina
este prezentă în toate tratatele de dendrologie, arboricultură ornamentală şi
arhitectură peisageră. Este preţuită în cultura ornamentală pentru coloritul
frunzelor şi al fructelor care rămân pe ramuri din toamnă până în primăvară.
Se
recomandă pentru garduri vii, datotită spinilor acestea sunt inpenetrabile
chiar pentru animalele mici.
Se
poate utiliza cu dublu scop, ornamental şi împotriva eroziunii pe taluzuri şi
terenuri nisipoase.
În lucrările româneşti de ikebana este
recomandată pentru aranjamentele florale, având prin forma crengilor spinoase
şi colorit un farmec aparte.
Cercetările
efectuate şi la noi în ţară au condus la
introducerea cătinei în cultură, producţiile de 8-10 t./ha. putând asigura
importante beneficii. Există multe probleme care stau încă în faţa
cercetătorilor legate de crearea unor biotipuri fără spini şi posibilitatea
recoltării mecanizate.
În
zona Buzăului localnicii numesc cătina “boabele Maicii Domnului”, efectul
benefic al fructelor fiind astfel evidenţiat de tradiţia populară.
Se
foloseşte după extragerea uleiului şi a marcului şi la vopsirea pânzeturilor
sau lânei în culoarea “galben de cătină”.
În
zonele urbane şi limitrofe aşezărilor umane pe terenuri puternic erodate se pot
înfiinţa plantaţii de cătină deoarece recoltarea fructelor implică multă migală
şi un număr mare de lucrători, recoltatul cătinei ar putea să devină sursă de
venit şi pentru populaţia săracă a oraşelor şi satelor din România.
În
momentul când vor fi disponibile cantităţi de cătină ele vor putea fi folosite
de agenţii economici de tip PLAFAR, în industria alimentară şi chiar pe piaţă
în condiţiile în care se va face o mediatizare corespunzătoare a plantei.
Pentru
familiile sărace ar putea deveni o sursă gratuită de polivitamine pentru copii
şi bătrâni.
Plantele
se pot aşeza în pâlcuri avându-se în vedere accesul culegătorilor.
Anterior
este necesar un studiu de specialitate care să verifice dacă poluarea nu aduce
prejudicii compoziţiei chimice a fructelor, însă inevitabila trecere la normele
europene chiar şi în echiparea autovehiculelor va duce la eliminarea acestui
risc.
Cătina
poate fi folosită şi ca gard viu, având în vedere costul ridicat al
materialelor ea fiind o formă economică şi ecologică de protecţie a
proprietăţilor ştiut fiind faptul că un gard bine întreţinut nu permite accesul
nici la animalele mici, aici fiind recomandate varietăţile cu spini deşi.
Intr-o
accepţie moderna, putem prezenta cătina ca un adevarat miracol, practic nimic
de la aceasta planta nu este nefolositor:
Rădăcinile. Sunt bogate în microorganisme fixatoare
de azot, au un rol antierozional, prin drajonare pot conferi stabilitate oricãrui tip de sol, pe orice
fel de pantã. Nefiind profunde nu
creeazã probleme la defrişare.
Tulpina şi lãstarii. Sunt bogate în elemente nutritive, de
acce pot fi folosite în furajarea animalelor. Au
ţepi drept pentru care pot forma cel mai inpenetrabil gard viu.
Frunzele. Sunt deosebite ca aspect, de aceea cãtina este foarte apreciatã în arhitectura peisajerã. Se pare că prin
compoziţia lor chimică pot fi folosite ca un preţios furaj.
Florile. Sunt atractive pentru albine, care la rândul lor asigurã polenizarea care în acest caz este mai
dificilã, planta fiind unisexuată.
Fructele. Ele însele sunt considerate
miraculoase, polivitamina cea mai complexă întălnitã în lumea vegetală, aliment,
resursã pentru cosmeticã, medicinã (toate componentele sunt
uşor asimilate de organisme, oameni sau animale), industrie alimentară etc.
Rezistenţa la boli şi dăunători.
Practic cãtina nu necesitã tratamente, tehnologiile
elaborate au demonstrat cã răspunde pozitiv la
aplicarea de îngrăşăminte, dar în cantitãþi mult mai mici decãt în cazul altor plante.
Prin
sensibilizarea tuturor agenţilor economici interesaţi s-ar putea crea o
colecţie a biotipurilor valoroase din diferite puncte de vedere în funcţie de
destinaţie, urmând ca într-o perioadă de timp să se poată oferi fructe cu
diferite compoziţii.
După
15-20 de ani terenurile defrişate vor fi ameliorate putând fi cultivate cu
specii mai pretenţioase şi mai eficiente din punct de vedere economic.
Cătina
albă oferă multiple calităţi care din păcate au fost foarte puţin folosite până
acum.
Starea
actuală a solului în România, lipsa unor fonduri care să permită lucrări de
mare anvergură pentru limitarea fenomenelor negative, justifică plantarea
acestei specii pe suprafeţe întinse, fiind necesară totodată şi o activitate de
cercetare care să inventarieze realizările de până acum, crearea unui atlas al
biotipurilor existente, crearea unei colecţii de varietăţi, pe baza
materialului genetic urmând a se trece la îmbunătăţirea pe cale ameliorativă a
unor parametri cum ar fi conţinutul în vitamina C, A, desprinderea uşoară a
fructelor, lipsa ţepilor etc.
Atragerea
unor firme interesate din domeniul cosmeticii, industriei alimentare, medicinii
tradiţionale, etc. în aşa fel încât cercetarea să aibă finalitatea în obţinerea
unor biotipuri care să asigure obţinerea unor produse noi şi foarte valoroase.
Obţinerea
de facilităţi la înfiinţarea culturilor având în vedere efectul acestora asupra
solului pe care sunt amplasate ar crea un stimulent pentru investitori.
Putetrea
de asimilare în fructe a unui impresionant număr de substanţe şi elemente net
superior faţă de meri, peri, pruni, lămâi etc., care au fost „modelate” în
ultimul secol, efectul existenţei cătinei pe un teren, puterea de acaparare a
unor zone improprii altor specii, atracţia pe care o exercită asupra păsărilor
care duc seminţele pe areale întinse, mecanismul încă neelucidat al apariţiei
plantelor mascule şi femele, care sunt mecanismele apariţiei acestora într-o
proporţie care asigură perpetuarea speciei, asigurarea prin înmulţirea
vegetativă a unei constanţe fenotipice şi fiziologice într-n ansamblu larg de
variabilitate în cazul înmulţirii prin seminţe, iată doar câteva provocări care
stau în faţa specialiştilor care după decenii de muncă în ameliorare pot
constata că natura oferă de milenii o specie care în mod natural a înaintat
spre aproape toate extremele.
Dupã multiple cercetări s-a
propus ca mărimea, culoarea şi forma fructelor sã constituie criteriul de
clasificare al cătinei. S-au creat astfel trei grupe dupã culoare: cu fructe
portocalii, galbene şi roşietice. În cadrul fiecărei categorii
se pot distinge trei grupe: cu fructe mari şi foarte mari (0,32-0,40 g şi peste
0,40g), cu fructe mijlocii (0,20-0,32 g) şi cu fructe mici, (sub 0,20 g). În
fiecare grupă existã clasificaţii dupã formă: ovale şi rotunde.
Statistic se constatã în flora spontanã ca predominante fructele
de culoare portocalie (85-86%), ca formă cele ovale (70%), iar ca mărime
biotipurile cu fructe mijlocii (46%).
S-au
elaborat tehnologii cadru pentru introducerea cătinei în cultură, astfel
privitor la forţa de muncă necesară pentru un ha cu o producţie de 23 t fructe,
sunt necesare 2900 - 2560 z. o. la recoltarea direct de pe plantă, 1530-1310 z.
o. cu ajutorul dispozitivelor şi doar 35 z. o. cu ajutorul vibratorului pneumatic.
Autorul
Mircea Moţoc, membru correspondent al Academiei Romînâne, prezintă într-un
articol din revista “Mediul înconjurător”, vol. I, 1-2/ 2001, sub titlul “Sistemul
sol-teren şi procesele de degradare”, faptul că
realizarea unei agriculturi sau silviculturi durabile depinde de înţelegerea
modului cum funcţionează acest sistem, care reprezintă baza dezvoltării
ecosistemelor terestre. Din punct de vedere al activităţii practice solul şi
terenul reprezintă o unitate, deşi fiecare constituie obiectul unor discipline
separate şi au atribute distincte. Fără a mai intra în detalii, prin funcţiile
sale sistemul sol teren este supus permanent unor procese de degradare care în
timp duc la apariţia unor categorii de terenuri neproductive sau slab
productive, degradate. Autorul insistă asupra necesităţii monitorizării şi
avertizării proceselor de degradare, prin prezentul referat aş adăuga faptul că
există posibilitatea continuării acestor acţiuni în sensul aplicării acolo unde
practica demonstrează ca prezenţa cătinei este un factor restaurator, a unor
măsuri de intervenţie prin plantarea acestei specii. Abordarea din punct de
vedere legislativ şi mai ales economic a acestei probleme implică existenţa
unui cadru propice acestui gen de acţiuni care în esenţă se rezumă la
asigurarea condiţiilor ca astfel de plantaţii să poată fi înfiinţate în baza
monitorizării şi avertizării, urmate de cel mai important element, având în
vedere că problema este de interes naţional, asigurarea fondurilor necesare
unei astfel de întreprinderi.
Concluzii
Cătina
este o plantă unisexuat dioică, ce se prezintă ca un arbust cu ţepi puternici,
înalt de 1,5-3,5 m. În condiţii favorabile poate lua forme arborescente de 8-10
m. înălţime, după cum în zonele aride, pe soluri foarte sărace, climă aspră, la
altitudini mari, poate creşte sub formă de tufe joase, aproape tărâtoare. Este
o specie precoce, intră pe rod din anul III de la plantare, are însă o durată
de viaţă biologică şi de producţie mică, 18-20 de ani. Se înmulţeşte uşor prin
seminţe, butaşi, marcote şi drajoni.
Cătina are un sistem radicular
superficial foarte dezvoltat, cu rădăcini trasante ce pot ajunge până la 20 m.
lungime. Când terenul prezintă fisuri, rădăcina se dezvoltă şi în adâncime.
Prin faptul că drajonează puternic, cătina acaparează suprafeţe întinse, fiind
una din cele mai bune specii colonizatoare. Pe rădăcinile secundare de cătină
se formează nodozităţi ce pot ajunge până la mărimea unei alune şi prin care
sintetizează azotul atmosferic. Cătina se înmulţeşte uşor prin butaşi de
rădăcină.
Tulpina este potrivit de deasă şi de
ramificată, prevăzută cu mulţi ţepi puternici, rigizi şi foarte ascuţiţi. Este
acoperită cu o scoarţă netedă de culoare brună sau brun-vrezuie, care cu timpul
se închide la culoare şi se exfoliază sub formă de ritidom. Lăstarii de 1 an
sunt acoperiţi cu peri solzoşi, stelaţi, de culoare verde-cenuşiu-argintie, iar
ramurile de 2 ani au scoarţa de culoare mai închisă. Toate creşterile anuale se
termină cu ghimpi.
Mugurii florali masculi sunt mari, lungi
de 10-13 mm. şi groşi de 3-5 mm., uşor depărtaţi de ramură, cu suprafaţa
vălurată, acoperiţi cu solzi de culoare cafeniu-arămie, cu reflexe roşietice.
Plantele femele au muguri mici şi groşi, aproape lipiţi de ramură, acoperiţi
parţial de solzi, de culoare cafenie. Mugurii florali sunt de fapt muguri
micşti care, pe lângă inflorescenţă, au un mugure vegetativ ce se dezvoltă în
lăstar după înflorit. Diferenţierea mugurilor floriferi are loc pe aproape
toată lungimea ramurii de rod, mai puţin în partea superioară.
Frunzele de cătină sunt mici, dispuse
altern, scurt peţiolate, cu limbul îngust, lanceolat, lung de 2-6 cm., cu
marginea întreagă şi numai cu nervura mediană evidentă. Pe ambele feţe ( mai
puţin pe partea superioară ), frunza are perişori solzoşi, stelaţi, de culoare
cenuşiu-argintie până la cafeniu-arămie. Frunzele şi lăstarii tineri, înainte
de lemnificarea ţepilor, se pot folosi în furajarea animalelor. Frunzele conţin
cantităţi însemnate de vitamina C ( până la 350 mg.%).
Primăvara foarte timpuriu, înainte de
a înfrunzi, din muguriiflorali bărbăteşti apar inflorescenţele ce poartă 4-5
flori, foarte mici, sesile, cu receptacul scurt, cu două sepale valvate şi 4
stamine cu filamente scurte. După trecerea perioadei de înflorire, florile
mascule cad. Florile femele sunt mici, abia se văd cu ochiul liber, se deschid
concomitent cu detaşarea frunzelor, sunt aşezate câte 10-12 flori în raceme
scurte, bracteate, scurt pedunculate, cu receptacul evident, alungit ovoid, cu
două sepale foarte mici, stilul filiform şi stigmatul cilindric.
Fructul de cătină este o drupă falsă
care ia naştere din dezvoltarea receptacolului ce devine cărnos, luând aspectul
unui pericarp. Fructele sunt mici ( 0,26-0,50 g ), de formă variabilă de la
ovoidă la globuloasă şi chiar turtită. Culoarea lor predominantă este
portocalie, cu treceri spre galben-limoniu. Mai rar apar şi fructe de culoare
roşietică. La exteriorfructul este acoperit cu o epidermă pieloasă, elastică şi
rezistentă în prima parte a maturării. Pulpa fructelor este de culoare
portocalie sau galbenă, foarte suculentă, cu aspect granulos şi care lasă pete
de ulei. Fructele de cătină au un miros plăcut şi aromat, dar nu se consumă cu
plăcere în stare proaspătă, fiind acre şi astringente.
Sămânţa de cătină, care în realitate
este adevăratul fruct, se găseşte câte una, foarte rar două, în interiorul
pseudofructului. Este mică, tare, alungită, de formă ovoidă, de culoare
brun-cafenie până la brun-negricoiasă, protejat de o spermodermă şi groasă,
formată dintr-un tegument lignificat şi 2 cotiledoane mari, semicirculare.
Capacitatea de germinaţie se păstrează timp de 2 ani, iar repausul seminal are
loc în fruct, încât sămânţa poate încolţi imediat după extragere.
Într-un ciclu ontogenetic, cătina
parcurge o serie de etape, a căror apariţie şi durată sunt determinate, în
principal de factori genetici şi ecologici, provenienţa materialului săditor şi
agrotehnică.
Creşterea intensivă începe practic în
anul al II-lea, se caracterizează printr-o creştere susţinută a sistemului
radicular şi al tulpinii şi se desfăşoară pe o perioadă de 3-5 ani, timp în
care cătina se garniseşte cu ramuri de schelet şi semischelet.
Perioada de creştere şi rodire este
foarte scurtă, de 2-3 ani, şi se manifestă odată cu formarea primelor fructe.
Se caracterizează prin apariţia de formaţiuni fructifere în număr mare şi se
obţin producţii de 3-12 t la hectar.
Perioada de plină rodire are o durată
de funcţionalitate foarte variabilă, fiind strâns dependentă de agrotehnică. Se
caracterizează prin producţii mari de fructe, care pot depăşi 25 t la ha.
După 18-20 ani, cătina intră în
declin, creşterile vegetative sunt mici, producţia de fructe neînsemnată şi
plantele se usucă parţial sau total.
Cătina înfloreşte la sfârşitul lunii
martie, începutul lunii aprilie, când temperatura medie diurnă este de 12-15
grade Celsius şi se desfăşoară pe o perioadă de 14-15 zile. Plantele mascule
înfloresc mai devreme, în timp ce plantele femele apar concomitent cu deraşarea
şi înălţarea frunzelor.
Înflorirea simultană a florilor
mascule şi femele asigură cele mai mari producţii de fructe. S-a constatat, de
asemenea, că nu toate plantele mascule sunt bune polenizatoare, unele având o
slabă capacitate de germinaţie a polenului iar altele manifestă vizibil
fenomenul de incompatibilitate. Comportarea cătinei în procesul de polenizare
este determinată şi de zona geografică în care s-a format. Polenizarea se face
cu ajutorul vântului şi al insectelor, fiind în acelaş timp şi o plantă
meliferă. La sfârşitul perioadei de înflorire, florile mascule la cele mai
multe plante cad, în timp ce florile femele, după polenizare evoluează cu
formarea zigotului, apoi a fructelor.
Perioada de creştere a fructelor
durează între 180-200 zile. Cercetările efectuate la I.C.P.P. Mărăcineni cu
privire la procesul de rodire al cătinei, au arătat că din momentul începerii
maturării ( când fructele se pot deja recolta ) şi până la coacerea deplină,
fructele cresc în greutate de la 80 la 100%.
În condiţiile ţării noastre, în anii
normali, maturarea începe în jurul datei de 10-15 august, iar în unele zone
chiar mai devreme. În acest stadiu fructele capătă culoarea specifică
biotipului, de la galben deschis la portocaliu şi roşu, seminţele sunt complet
formate şi capabile să germineze. În continuare, culoarea pieliţei şi a pulpei
se intensifică, fructele cresc în volum, iar la sfârşitul lunii septembrie
începutul lunii octombrie ajung la maturitatea optimă. De la intrarea în pârgă
şi până la completa maturare, în compoziţia chimică a fructelor au loc
transformări substanţiale conform tabelului de mai jos, substanţa uscată creşte
cu peste 60 %, substanţele grase aproape se triplează, acidul ascorbic se
măreşte cu 50-60 %. După depăşirea acestei faze conţinutul în vitamina C scade
brusc cu peste 50% la sfârşitul lunii octombrie şi cu aproape 75 % în
februarie-martie.
În ceea ce priveşte declanşarea şi parcurgerea diferitelor
etape în procesul de maturare al fructelor, între biotipurile de cătină sunt
diferenţe de 8-14 zile. Acestea însă se atenuează pe măsură ce se apropie de
faza de completă maturare.
Din punctul de vedere al mediului
putem prezenta succint cerinţele plantei în condiţiile din România astfel
Temperatura. Faţă
de temperatură, cătina este puţin pretenţioasă, suportând temperaturi joase până
la -35…40 grade Celsius şi chiar mai coborâte. Aceeaşi rezistenţă o manifestă
şi la insolaţii puternice şi directe, unde temperaturile pe sol înregistrează
valor de peste + 45 grade Celsius.
Lumina.Cătina cere foarte
multă lumină. Este o specie care nu suportă acoperişul altor plante. Creşte
bine şi produce fructe mari în zonele expuse direct la soare. Cea mai mică
umbră provoacă degarnisirea plantelor, fenomen ce începe de jos în sus şi în
câţica ani planta se usucă şi dispare.
Umiditatea. Cătina se
adaptează foarte uşor şi în ce priveşte umiditatea solului, rezistând la cele
mai cumplite secete din zona temperată şi până la excesul temporar de apă.
Reacţionează foarte favorabil la umiditate moderată şi la apa care circulă în
straturile superioare ale solului.
Solul. Din punct de vedere
edafic, cătina se caracterizează printr-o mare adaptabilitate la diferite
tipuri de soluri cu structuri, texturi şi forme de relief foarte variate. Ea
vegetează pe terenuri uscate, ca şi pe cele umede, chiar cu exces temporar de
apă, dovadă că este o specie foarte rustică, pentru care motiv se foloseşte la
plantarea terenurilor pe care nici o altă specie nu se poate instala. Faptul că
cele mai multe şi mai încheiate cătinişuri se cantonează pe nisipuri,
grohotişuri şi prundişurile din lungul apelor denotă că această specie se simte
bine în solurile aerisite, neînerbate şi potrivit de umede.
Preocupări directe în
introducerea în cultură a unor selecţii valoroase de cătină sunt relativ
recente. Primele studii de mai mare amploare au fost iniţiate în fosta U.R.S.S.
unde au fost omologate selecţii valoroase cum ar fi Noutatea Altaiului (
Novosti Altaia ), Dorul Katuni ( Dar Katuni ), Ştiuletele de Aur ( Zolotoi
pacatoc ), Uleioasa ( Maslicinaia ), Vitamina ( Vitaminnaia ) ş.a. În fosta
R.D.Germană, s-a obţinut o selecţie de cătină cu fructe mari (Leigova).
Studiile
întreprinse în cadrul I.C.P.P. Mărăcineni, în anii 1975-1982, în judeţele unde
cătina ocupă suprafeţe mari cum sunt Bacău, Vrancea, Buzău, Prahova, Argeş şi
în Delta Dunării, au confirmat marea variabilitate de forme ce există în sânul
speciei. Au fost identificate, marcate şi codificate un număr de 42 biotipuri
din care unele au însuşiri de productivitate sporită, mărime şi desprindere
uşoară a fructelor, lipsa ţepilor etc.
Şerpeni 11, cu
fructe foarte mari, în medie 0,50g, de formă ovală aproape cilindrică, având
dimensiunile H=13,1mm. Şi d=8,3mm.,cu indicele de formă 1,57,de culoare
portocalie deschis, uniformă pe toată suprafaţa, cu pedunculul lung de 3-4 mm.,
ceea ce uşurează foarte mult recoltarea manuală. Planta este viguroasă, cu
creşteri puternice, drepte, de culoare gri deschis, prevăzute cu spini
mari,lungi şi foarte agresivi. Se pretează la forme diferite de conducere.
Predomină formaţiunile fructifere mijlocii şi lungi. Este un biotip precoce cu
coacere timpurie şi foarte productiv. S-au obţinut în medie 8-10 kg.
fructe/plantă în primul an de rod. După jumătatea lunii octombrie un procent de
70-80 % din fructe se desprind prin vibrare sau scuturare.
Delta 1 are
fructe mari, în medie 0,48 g. cu dimensiunile H=11,5 mm. şi d=10,2mm., uşor
alungite, cu indicele de formă 1,12, de culoare portocalie, cu pieliţa destul
de groasă, prinsă de ramură printr-un peduncul scurt de cca 2 mm. Tufa este
foarte viguroasă şi mult ramificată, cu spini lungi şi potrivit de rigizi.
Culoarea ramurilor de 1 şi 2 ani este gri închis cu nuanţe de maro pe partea
umbrită. Intră mai târziu pe rod, fructifică aproape exclusiv pe formaţiuni
lungi, iar în condiţiile de la Sfântu Gheorghe, în flora spontană pe nisipuri,
dă o producţie de 6-7 kg.fructe/plantă.
Murgeşti 1, cu
fruct frumos, de mărime mijlocie, în medie de 0,35 g, cu dimensiunile de H=9,5
mm. şi d=8,6mm., aproape rotund, cu indicele de formă de 1,10, de culoare
portocalie, lucios. Tufa este viguroasă, aerisită, din care cauză rodeşte
aproape de bază. Creşterile de 1 şi 2 ani au o culoare gri deschis, cu spini
rari şi puternici, potrivit de lungi. Fructifică cu predilecţie pe formaţiuni
scurte şi mijlocii, dar şi pe cele lungi. Este un biotip productiv, cu 4,5-6
kg./plantă.
Mãrãcineni 1 are
fructe de mãrime mijlocie, în medie de 0,31 g, cu
dimensiunile H=8,5 mm ºi d=8,4mm, cu indicele
de formã 1,01, rotund, de
culoare galbenã intens. Tufa potrivit
de viguroasã, nu depãºeºte 1,5-1,8 m înãlþime cu creºteri ponderate,cu formaþiuni de rod scurte ºi mijlocii, fructe aglomerate
sub formã de manºon, care fac recoltarea
dificilã, rodeºte abundent ºi constant, 8-10 kg
fructe la tufã, datoritã taliei mici se poate
planta la 3/1,5 m deci 2200plante la hectar cu producþii potenþiale de 22 t/ha.
Delta 3.
Fructele sunt mijlocii de 0,31 g, cu dimensiunile H=8,4 mm, d=8,4 mm, rotunde,
cu indicele de formã 1, de culoare
portocalie. Planta este viguroasã, rarã cu predispoziþie de a forma trunchi,
cu creºteri viguroase,
potrivit de lungi. Este un biotip lipsit de spini. Pe lemn mai bãtrân fructificã pe formaþiuni scurte ºi mijlocii, cu mari
aglomerãri de fructe.
Dupã multiple cercetãri s-a propus ca mãrimea, culoarea ºi forma fructelor sã constituie criteriul
de clasificare al cãtinei.S-au creat astfel
trei grupe dupã culoare: cu fructe
portocalii, galbene ºi roºietice. În cadrul fiecãrei categorii se pot
distinge trei grupe: cu fructe mari ºi foarte mari
(0,32-0,40 g ºi peste 0,40g), cu
fructe mijlocii (0,20-0,32 g) ºi cu fructe mici, (sub
0,20 g). In fiecare grupã existã clasificaþii dupã formã: ovale ºi rotunde.
Statistic
se constatã în flora spontanã ca predominante
fructele de culoare portocalie (85-86%), ca formã cele ovale (70%), iar
ca mãrime biotipurile cu
fructe mijlocii (46%).
Referitor
la caracteristicile chimice ale cătinei, putem afirma că sub aspect calitativ
ceea ce caracterizează fructele de cătină comparativ cu alte fructe din flora
spontană sau cultivată este proporţia foarte ridicată de acizi şi deosebit de
redusă în zaharuri.
Organoleptic,
se percepe un gust deosebit de acru care face aproape imposibil consumul
fructelor sau al sucului de cătină în stare proaspătă.
Analizând
datele privind variaţia conţinutului de ulei brut, a acidităţii totale
titrabile şi a seratoninei în fructele de cătină, se constată o variaţie
deosebită a valorilor, ceea ce scoate în evidenţă că diferitele substanţe şi ca
atare şi efectele biologice sunt în funcţie de caracteristicile biologice,
legate de biotip, condiţiile de climă, microclimă,
Se
poate concluziona că prin introducerea cătinei în ecosistemul antropic acesta va putea să beneficieze de condiţii ieftine
din punct de vedere economic dar preţioase datorită faptului că nu implică
folosirea unor mijloace sau metode la rândul lor poluante.
Importanţa
cătinei albe se datorează unor însuşiri extrem de valoroase:
-
este fixator şi consolidator al terenurilor celor mai degradate datorită
capacităţii mari de drajonare;
-
având facultatea de a asimila azotul atmosferic direct prin bacteriile
simbiotice fixate pe rădăcini, ameliorează solul, este deci o plantă pionieră;
-
fructele conţin numeroase vitamine valoroase, astfel cătina albă are de doua
ori mai multa vitamina C decât măceşele, cunoscute anterior ca cele mai bogate in aceasta vitamina.
Conţinutul in carotina (provitamina A), acidul citric si manita este mai mare
de 10 -15 ori decât la lămâie (550 – 900 mg la 100 g suc), vitamina E care
revitalizează organismul uman se găseşte în uleiul de cătină într-o cantitate
mai mare (200 mg %) decât la toate speciile pomicole şi mai mult decât în soia
(120 mg %), porumb (100 mg %) şi floarea soarelui (100 mg %);
Schematic
putem prezenta sub forma unui arbore problematica legată de introducerea
cătinei albe în mod ştiinţific şi ca o resursă recunoscută oficial ca o
variantă viabilă pentru România în vederea ieşirii din criza prin care trece
agricultura în această perioadă
Publicitate, reclama, dezbateri stiintifice, cadru legislativ
^
Piaţa de desfacere Efecte pozitive
^
Industrie alimentara asupra mediului
Fitofarmaceutica
Zootehnie
Cosmetica
Arhitectura peisajera
sol
^ aer
Producţie de fructe melifera garduri vii
Plantaţii
pomicole, plantaţii
antierozionale si peisagistice
^ ^
Tehnologii de plantare si exploatare
^
Material
săditor
^
Baza de date tehnice si economice
-
în fructele de cătina albă se găsesc vitaminele P, B1, B2, A, K, F, etc.
Vitamina F apără celulele umane contra cancerului şi iradiaţiilor;
-
vindecarea rănilor este grăbită de uleiul fructelor de cătina albă;
-
în fructele de cătină s-au identificat 15 microelemente (fier, mangan, bor,
aluminiu, titan etc.);
-
din fructe se pot obţin numeroase produse alimentare: suc, vin, gem asociat cu
cireşe şi prune, unt, etc.;
-în
industria farmaceutica s-au preparat numeroase medicamente pentru vindecarea
ţesuturilor iradiate, boli de stomac, narcotice;
- plantele de cătină au o mare
valoare decorativă datorită contrastului culorii albicioase a plantei precum şi
a culorii portocalii a fructelor, cu verdele închis al coniferelor;
-
cu plantele de cătină alba se înfiinţează garduri vii impenetrabile, pentru
livezi, care le apără chiar de infiltraţiile iepurilor;
-
la marginea însorită a perdelelor de protecţie se recomandă a se planta cătina
albă;
-
din rezidurile rămase după extracţia uleiului şi a sucului, se poate obţine un
furaj foarte bogat în vitamine, microelemente etc. folosit în hrana păsărilor
şi animalelor domestice în stare proaspătă sau uscată, s-au obţinut şi produse
farmaceutice pentru zootehnie;
-
după extragerea elementelor pentru uz medicinal materialul rămas se foloseşte
pentru obţinerea unui colorant galben natural – galben de cătină.
BIBLIOGRAFIE
- Bailly R.J., Stănescu
P. Alunecări de terenuri prevenire şi combatere Editura Ceres 1971
- Berca M. -
Strategii pentru protecţia mediului şi gestiunea resurselor Editura Grand
1998.
- Berca M. -
Teoria gestiunii mediului şi a resurselor naturale Editura Grand 1998
- Berca M.
Ecologie generală şi protecţia mediului Editura Ceres 2000.
- Berca M. –
Teorii şi strategii pentru protecţia mediului Bucureşti 2002
- Boldor O., Trifu
M., Raianu O. Fiziologia plantelor Editura Didactică şi Pedagogică
Bucureşti 1981
- Botez M. -
Metode rapide de înmulţire a arbuştilor fructiferi M.A.I.A. Centrul de
materiale şi propagandă, Bucureşti 1980
- Botez M.,
Bădescu G., Botar A. - Cultura arbuştilor fructiferi, Editura Ceres 1984
- Botnariuc N..
Vadineanu A. Ecologie, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1982
10. Buia Al., colab. - Botanica agricolă vol. II Editura
Agrosilvică 1965
11. Branişte N. Ghid pentru pomicultori, cultura speciilor
pomicole, arbuştilor fructiferi şi a căpşunului în România Ed. Ceres 2000.
12. Branişte N. Ghid pentru pomicultori, cultura speciilor
pomicole, arbuştilor fructiferi şi a căpşunului în România Ed. Ceres 2000.
13. Constantinescu N. - Regenerarea arbuştilor Editura
Agrosilvică 1963
14. Crăciun T. Genetica şi societatea Ed. Albatros 1983.
15. Enculescu P. -
Zonele de vegetaţie lemnoasă din România în raport cu condiţiile
orografice şi climatice de sol şi subsol Bucureşti 1924.
16. Enescu V. -
Seminţe de arbori şi arbuşti Editura Agrosilvică 1956.
17. Filipescu C. - Marea Enciclopedie Agricolă vol. I
Bucureşti 1937
18. Ghena N. colab. Pomicultura generală şi specială Ed.
Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1977.
19. Ghena N., Mihăescu Gr. Pomologie Lucrări practice Editura
Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1967
20. Haralamb A. - Cultura speciilor forestiere Editura
Agrosilvică 1967
21. Haralamb A. - Cultura arbuştilor fructiferi Editura
Agrosilvică 1969
22. Haralamb H. Răspândirea naturală a cătinei albe
(Hippophae rhamnoides) în ţara noastră şi folosirea ei la împădurirea
terenurilor degradate, Lucrări tiinţifice, Seria Silvicultură, Institutul
Politehnic Braşov, 1960, vol. IV.
23. Hodişan Ioan, Pop Ioan – Botanică sistematică Editura
Didactică şi Pedagogică 1976
24. Ivănescu Şt. Tehnica culturilor silvice Ed. Ceres,
Bucureşti 1976.
25. Lian Y (1988) New descoveries of the genus Hippophae L.
Acta Phytotaxonomica, Sinica, 1988, 26: 235-237.
26. Lu R. Sea buckthorn: A multipurpose plant species for
fragile mountains. Inst. Centre for Integrated Mountain Development, Katmandu,
Nepal, 1992.
27. Lucescu A., Ionescu T. - Fructele de pădure, Editura
Ceres 1985
28. Lupe I. Z. - Perdele forestiere de protecţie şi
cultivarea lor în câmpiile din România Editura Academiei R.P.R. 1952
29. Ma Z., H. Sun (1986) Interrelationship betwen sea
buckhtorn and some birds and beasts. J. Ecology 5(4): 30-32 ( in Chinese)
30. Mateescu R. Arbori şi arbuşti ornamentali Ed. M.A.S.T. 2000.
31. Mihescu G. Cultura pomilor pe lângă casă Ed. Ceres
Bucureşti 1982.
32. Mihescu G. Pomicultura zonelor înalte Ed. Ceres Bucureşti
1985.
33. Mihescu G. Pomicultura ecologică tehnologii nepoluante
Ed. Ceres 1998.
34. Negulescu E.G., Stănescu V. colab.- Silvicultura Editura
Ceres 1970
35. Negulescu E.G., colab.- Dendrologia Editura Agrosilvică
1965
36. Negulescu E.G., colab.- Dendrologia cultura şi protecţia
pădurilor Editura Pedagogică 1966
37. Pârvu C. – Universul plantelor Ed. Enciclopedică 1991.
38. Pârvu C. – Enciclopedia plantelor – mică enciclopedie,
Ed. Tehnică 2000.
39. Pârvu C. – Enciclopedia plantelor – plante din flora
României vol. I Ed. Tehnică 2001.
40. Pârvu C. – Ecologie generală Ed. Tehnică 2001.
41. Perju T. colab. Dăunătorii animali ai arbuştilor
fructiferi
42. Petrescu F. - Garduri
vii Editura Ceres 1987
43. Popescu M., colab. - Pomicultura generală şi specială
Editura Didactică şi Pedagogică 1982
44. Proorocu A. Tendinţe şi posibilităţi în valorificarea
superioară a resurselor din flora spontană, Lucrare prezentată la Simpozionul
„Valorificarea superioară a resurselor – cerinţă fundamentală a creşterii
eficienţei economice” Timişoara 10-11 noiembrie 1989.
45. Proorocu A. Folosirea cătinei albe (Hippophae rhamnoides
L.) pe terenurile degradate din România Universitatea de Ştiinţe Agricole
şi Medicină Veterinară - Bucureşti – 2000.
46. Tătăranu D. - Arbori şi arbuşti forestieri ornamentali
din R. P. R.
47. Traci C. Tipuri de culturi forestiere pentru împădurirea
terenurilor erodate din subzona molidului şi subalpin MEFMC, ICAS Bucureşti
1979
48. Traci C., Mănescu M., Drăguţ N. Împădurirea nisipurilor
din Delta Dunării - tehnologii Redacţia de Propagandă Tehnică Agricolă
49. Tufescu V., Tufescu M. Ecologia şi activitatea umană
Editura Albatros 1984
50. Voiculescu I.C. - Să cunoaştem arborii şi arbuştii din
pădurile, parcurile şi grădinile noastre , Editura Ceres 1978.
51. Wahlberg K., Jeppson N. ( 1990 ) Development of cultivars
and growing techniques for sea-buckthorn, blak choke-berry, Lonicera and
Sorbus. Sverigges Lantbruksuniversitedt Balsgard-Avdelningefor Hortikulturell
Vaxforadling Verksamhhets-berattelse 1988-1989, p. 80-89 (in Swedish, summary
in English)
52. Wahlberg K., Jeppson N. ( 1992 ) Development of cultivars
and growing techniques for sea-buckthorn, blak choke-berry, honey suckle and
rowan. Sverigges Lantbruksuniversitedt Balsgard-Avdelningefor Hortikulturell
Vaxforadling Verksamhhets-berattelse 1990-1991, p. 86-100 (in Swedish, summary
in English)
53. Wolf D., Wegert F. (1993) Experience gained in the
cultivation, harvesting and utilization of sea-buckthorn. Ln: Cultivation and
utilization of Wild fruits Crops. Bernhard thalacker verlang GmbH &Co.,
p.23-29 ( in German)
54. Illustrierte Flora von Mittel-Europa von Dr. Gustav Hegi
Munchen J.F. Lehmanns Verlag 1926
55. *** Flora Europaea vol. II Cambridge University Press 1968
56. *** Mica Enciclopedie de Horticultură Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică 1983
57. *** Carte de
la Végétation naturelle des Etats Membres des Communautés Européennes et
Conseil de l’Europe – Office des Publications Officielles des Communautés
Européennes L 2895 Luxembourg
58. *** Catina, un
arbust putin cunoscut si utilizat in Romania - Societatea ecologica
« NATURA », I.C.C. Bucuresti, S.C. Chiminform data S.A. Bucuresti
2003
59. Sea buckthorn by
Subhuti Dharmananda, Ph.D., Director, Institute for Traditional Medicine, Portland ,
OR
60. Valorificarea superioară a cătinei albe, Institutul
Agronomic Ion Ionescu de la Brad Iaşi, 1982.
61. Revista
“Mediul înconjurător”, vol. I, 1-2/ 2001, editată de Institutul Naţional de
Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Mediului Bucureşti şi Institutul Naţional
de Ecologie Chişinău.
Comentarii
Trimiteți un comentariu