Dizertatie

Studii aprofundate examen din anul 2000

FOLOSIREA CĂTINEI ALBE  (HIPPOPHAE RHAMNOIDES L.)

PE TERENURILE DEGRADATE DIN ROMÂNIA

ING. PROOROCU A. ANGEL

INTRODUCERE

“Tot pământul din care neamul românesc făcea prin cea mai iubită muncă sa să răsară an de an holdele hrănitoare, tot pământul prin buruienile şi înalta iarbă a căruia rătăceau turmele supuse până la piatra goală a munţilor ocrotitori…se cheamă pământul românilor.” Marele savant Nicolae Iorga arată în opera sa că satul a fost timp de secole leagănul social şi spiritual al poporului român organizat în obşti, care rămân şi astăzi un model de organizare şi convieţuire umană în armonie cu natura. Acum, cu toate că am ajuns în mileniul al III lea şi beneficiem de condiţii naturale deosebite, noi românii ne aflăm într-o criză profundă pentru a cărei rezolvare este necesară o schimbare radicală a concepţiilor în toate domeniile de activitate. În acest sens fiind şi reconsiderarea unor specii din flora spontană care pot deveni resurse importante pentru economie şi ameliorarea mediului, un exemplu de acest gen fiind  cătina albă.

Un aspect negativ este imaginea deplorabilă a oraşelor, comunelor şi satelor noastre unde la tot pasul te întâmpină terenuri afectate de demolările de până în anul 1989 şi unde astăzi domnesc buruienile şi gunoiul. În afara stresului pe care îl provoacă mizeria vizibilă, există şi pericolul producerii de nenumărate boli, acum rata acestora fiind la un nivel nemaiîntâlnit în condiţiile medicinii moderne.

Locul obştilor a fost luat de diferite organisme administrative care s-au îndepărtat tot mai mult de relaţia om natură. Demolările au distrus locuinţele şi curţile aferente unde locatarii cultivau terenul şi îngrijeau arborii şi arbuştii. Ignoranţa de acum a făcut să apară adevărate imagini de coşmar cu gunoaie în descompunere şi câini vagabonzi, chiar oameni sărmani care scormonesc în căutare de mâncare. Agricultura practicată de oameni fără nici o pregatire de specialitate, care nu au avut nici resurse materiale pentru a aplica un minimum de tratamente, lucrări ale solului, erbicidări, aplicări de îngrăşăminte etc., a adus pământul neamului românesc într-o stare jalnică. Şi situaţia pe plan mondial este critică, de aceea “Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul Inconjurător şi Dezvoltarea” de la Rio de Janeiro a abordat problemele deşertificării şi a avut ca urmare adoptarea la Paris, la 17 iunie 1994 a ”Convenţiei privind combaterea deşertificării” intrată în vigoare la 26 decembrie 1994. Şi România a semnat această convenţie (Legea 629/1997).

În ziarul “România Liberă” din 07.01.2000 s-au publicat o serie de date dintr-o sinteză elaborată de Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice din care rezultă starea critică şi în continuă degradare a solului în România.

I. DEGRADAREA SOLULUI ÎN ŢARA NOASTRĂ

Spaţiul geografic al României este structurat în mari unităţi de relief (munţi, dealuri, câmpie), în mod concentric şi echilibrat, după cum urmează: 30% munţi, 37% dealuri şi podişuri, 33% câmpii şi este distribuit altitudinal de la nivelul mării până la circa 2550m. Clima are un caracter continental moderat-excesiv, cu următoarele nuanţe regionale specifice: climat sub-mediteranean în partea de sud şi de sud-vest, climat continental excesiv în sud-est şi est, climat cu influenţă oceanică în partea vestică. România dispune de un fond funciar total de 23,8 milioane ha din care 14,8 milioane ha teren agricol (adică 62,2% din suprafaţa ţării) şi 6,37 milioane ha pădure (26,7%). Restul de 2,63 milioane ha este reprezentat de luciul de apă, aşezările omeneşti, căile de comunicaţie. Terenul agricol este alcătuit din 9,3 milioane ha teren arabil, 3,4 milioane ha păşuni, 1,5 milioane ha fâneţe, 0,3 milioane ha vii şi 0,3 milioane ha livezi.

Mai mult de jumătate din pădurile ţării au un rol ecologic şi de protecţie deosebită a mediului ( păduri de protecţie a apei, solului, climei, genofondului şi ecofondului ). Suprafaţa acoperită de pădure s-a redus continuu, de la 80-85% la începutul erei creştine la 26,7% în prezent (sub media europeană de circa 33% şi cu aproximativ 1/3 sub cel considerat ca fiind corespunzător condiţiilor naturale de vegetaţie). De asemenea, pădurile sunt repartizate neuniform pe întinsul ţării: numai 7% în zona de câmpie, tocmai unde se aridizează climatul; doar 28% la coline şi deal, unde se intensifică eroziunea solului şi alunecările de teren; 65% la munte, unde îşi au obârşia marile inundaiţi. Reducerea suprafeţei pădurilor şi dezechilibrarea ecologică a lor explică, în mare măsură, amplificarea inundaţiilor, alunecărilor de teren şi a altor fenomene de degradare a terenurilor.

Se dovedeşte că în România consecinţele hazardurilor naturale şi ale schimbărilor climatice globale tind să ia amploare. Aceste influenţe negative ale mediului şi efectul activităţii umane neraţionale manifestă o dinamică îngrijorătoare care se repercutează, în ultimă instanţă aspra sănătăţii şi vieţii oamenilor.

TIPURI DE DEGRADARE A TERENULUI ÎN ROMANIA

TABELUL NR.1

Nr.    Procese de degradare şi factori limitativi   Teren          Teren

crt.                                                                       agricol        arabil

                                                                                 (mii ha)     (mii ha)

1. Secetã                                                               7100

2. Exces temporar de umiditate                             3781

3. Eroziune prin apă                                              6300           4400

4. Alunecări de teren                                               702        

5. Eroziune prin vânt                                               378             273

6. Conţinut excesiv de schelet                                300               52

7. Salinitate                                                             614              400

8. Compactarea stratului superior al solului          6500    

9. Compactarea de subsol                                    2060

10.Pericol de formare a crustei                             2300

11.Conţinut redus şi foarte redus de humus         7178            4445

12.Aciditate moderată şi puternică                        3352            1636

13.Alcalinitate puternică                                          228              121

14.Conţinut scăzut şi f. scăzut de P accesibil       6246            2956

15.Conţinut scăzut de N                                        4812            1563

16.Deficienţă de Zn                                                                   1500

17.Îndepărtarea solului prin diferite lucrări                15            

18.     Acoperirea solului cu reziduuri solide              18                11

19.     Poluarea chimică                                            900         

20.     Poluare cu petrol şi apă sărată                         50

21.     Poluare cu substanţe aduse prin aer              147               82

22.     Alte procese de poluare                                  700

                    TOTAL                                              53.681         17.439

TABELUL NR 2

Nr.     Tipul de degradare                                       Supr. ( miiha)

crt.                                                                           afectată       (%)

1. Acidifiere                                                                 842             3,5

2. Poluare cu metale grele                                        local         

3. Poluare cu petrol şi apă sărată                                 50             0,2

4. Eroziune de suprafaţă                                           4613          19,4

5. Eroziune de adâncime şi alunecări de teren         2078            8,7

6. Colmatare şi depuneri                                             950             4,0

7. Eroziune prin vânt                                                   209             0,9

8. Pierdere de humus şi elemente nutritive               3342             14,1

9. Compactare                                                           1344             5,7

10.   Formarea crustei                                              2243             9,4

11.   Aridizare                                                            362              1,5

12.   Subsidenţă                                                           18              0,1

13.   Scoatere din prod. prin urbanizare şi industr.      771            2,0

14.   Terenuri stabile în condiţii naturale                  7182           30,2

15.   Terenuri stabile în cond. infl. de om                 1240             5,2

16.   Terenuri neproductive (fără covor vegetal)         141             0,6

                                        TOTAL                            25.385               -

Sursa: Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie

Datele actuale permit evaluarea generală a suprafeţei de teren afectate de diferite procese de degradare a solului, astfel conform tabelului nr.1 aceasta este de aproximativ 53.681 mii ha. teren agricol, precum şi factorii limitativi pentru producţia agricolă.

România a participat la proiectul ”GLASOD”, iniţiat şi coordonat de “Centrul Internaţional de Referinţă şi Informaţie pentru Soluri (I.S.R.I.C.) de la Wageningen-Olanda, care şi-a propus să identifice stadiul actual de degradare a solului la nivelul globului terestru. Proiectul s-a încheiat prin publicarea în 1991 a unei hărţi la scara 1: 10.000.000 pe care sunt localizate terenurile afectate de poluare, eroziune şi degradare fizică.

De asemenea România participă în prezent la proiectul “SOVEUR”, care reprezintă o continuare şi o detaliere a proiectului ”GLASOD” pentru ţările Europei Centrale şi de Est. Inventarierea stadiului actual al proceselor de degradare a solului, efectuată în acord cu metodologia proiectului SOVEUR, la nivelul întregii ţări, are ca rezultat datele din Tabelul nr.2.

Analizând evoluţia în prezent şi viitor a proceselor de degradare a solului pe teritoriul României, inclusiv în zona sub umed-uscată, există numeroase elemente pentru a afirma că ele tind să se amplifice.

Prin eroziunea prin apă se estimează la 126 milioane tone, cantitatea de sol pierdut anual de pe teritoriul ţării.

Folosirea îngraşămintelor chimice la un nivel de 20-50 % din necesar conduce la reducerea în continuare a conţinutului de elemente nutritive accesibile din sol.

Parcul insuficient de tractoare şi maşini agricole are ca efect, printre altele, executarea în afara perioadei normale a lucrărilor agricole, în special a celor de arătură, ceea ce are ca urmare intensificarea proceselor de compactare şi formare a crustei. Procesele de poluare cu produse toxice provenite din industrie, zootehnie, aglomerări urbane etc. continuă, chiar dacă unele au avut o intensitate mai redusă în ultimii ani.

Efectele directe ale proceselor de degradare a solului în zonele supuse deşertificării sunt importante. Se estimează că eroziunea de suprafaţă conduce la o pierdere de recoltă de cereale de 60 kg./ha. pentru fiecare cm. de sol erodat. Experienţele privind compactarea solului au arătat că unei creşteri cu 0,01 g/cm cub a densităţii apărute în stratul arabil îi corespunde o pierdere de producţie de porumb de 130 kg/ha.

Datele existente de la circa 100 de staţii meteorologice, obţinute pe o perioadă de peste 100 de ani, arată că un număr de 17 staţii situate în sud-estul ţării ( Dobrogea, estul Munteniei, şi sudul Moldovei ) se înscriu în definiţia aprobată de Convenţia pentru Combaterea Deşertificării, respectiv sunt definite printr-un raport dintre precipitaţii şi evapotranspiraţia potenţială cuprins între 0,05 şi 0,65. Această zonă cuprinde sud-estul ţării, respectiv cea mai mare parte a Dobrogei, extremitatea estică a Câmpiei Dunării şi unele terenuri din sud-estul Moldovei. Ea totalizează circa 10% din suprafaţa totală a ţării, în principal terenuri arabile, şi o parte apreciabilă a terenurilor umede din Delta Dunării.

În zona arătată, cu climat subumed-uscat, factorii limitativi şi riscurile de procese de degradare a solului sunt variate. Principalul factor limitativ este desigur seceta care afectează întreaga suprafaţă. Suprafeţe însemnate atât în Dobrogrea, cât şi în sud-estul Moldovei, sunt terenuri în pantă, supuse eroziunii. Salinitatea şi riscul salinizării secundare sunt prezente pe multe terenuri din Lunca Dunării, din estul Bărăganului şi din nord-estul Dobrogei. Unele suprafeţe, în nordul Dobrogei, sunt ocupate cu soluri superficiale, scheletice, cu volum redus al stratului accesibil rădăcinilor şi cu capacitate redusă de reţinere a apei. Probleme de exces temporar de umiditate apar în anii mai puţin secetoşi în Lunca Dunării dar şi pe unele terenuri în pantă din Dobrogea, intens irigate. Suprafeţe însemnate sunt afectate de conţinut redus de humus, pericol de formare a crustei, conţinut redus de fosfor şi azot. Procese de poluare a solului sunt prezente în apropierea zonelor urbane şi industriale iar poluarea din amonte a apei Dunării este în creştere.Fenomenele climatice menţionate au impact negativ şi asupra vegetaţiei forestiere, prin restrângerea arealului de răspândire a unor specii forestiere, modificarea limitei zonelor de vegetaţie ( deplasarea spre nord şi vest a silvostepei ), pătrunderea unor specii sahariene în sudul ţării.

Având în vedere cele prezentate mai sus putem să afirmăm că există suprafeţe de teren care necesită plantarea cu o specie care să le confere rezistenţă la eroziune, îmbogăţirea cu azot, deci, refacerea stratului de humus, un aspect plăcut şi eficienţă economică, toate acestea fiind posibile dacă pe aceste suprafeţe s-ar planta cătină.

II. IMPORTANŢA CĂTINEI

Cătina albă este considerată ca una din cele mai valoroase specii de arbuşti fructiferi din flora spontană şi cultivată, deopotrivă de apreciată în farmacologie, industria alimentară, furajarea animalelor, silvicultură şi în arhitectura peisageră. Medicina populară folosea fructele pentru tratarea unor boli de piele şi stomac, a scorbutului şi pentru fortificarea organismului.

Cercetările efectuate în ţara noastră şi în străinătate au evidenţiat că fructele de cătină conţin o serie de substanţe active valoroase, cu rol extrem de important în reglarea metabolismului uman, cu acţiune terapeutică şi curativă în prevenirea şi tratarea unor boli de ochi, piele, acnee juvenilă gastroenterocolite, hepatite cronice, afecţiuni renale, hipertensiune arterială, avitaminoze, maladii endocrine sau ale sistemului nervos, arsuri etc. S-au obţinut rezultate în tratarea degerăturilor şi arsurilor.

În fructele de cătină s-au evidenţiat până în prezent peste 22 de substanţe, printre care: substanţă uscată 15-20%, zaharoză 0,06-0,49%, acizi organici 1,5-4,1%, pectină 0,14-0,5%, substanţe tanante 1,8%, celuloză 0,9%, proteine 1,2%, ulei 8-12%, betacaroten 3,5-10%, calciu 211,8 mg%, fosfor 198,4 mg%, magneziu 186,1 mg%, potasiu 165,1 mg%, sodiu 2,8 mg%, fier 13,84 mg%, vitamina C 129,2-272,7 mg%, vitamina B1 0,016-0,39 mg%, vitamina B2 0,03-0,056 mg%, vitamina F 8 mg%, vitamina E 16 mg% şi vitaminele P,K, B9 etc. Uleiul de cătină conţine de 10 ori mai mult caroten decât morcovul, are acţiune antibactericidă usor narcotică, sedativă, accelerând epitelizarea ţesuturilor.

Prin industrializarea fructelor de cătină, singure sau în amestec, se obţine o suită de produse cu valoare alimentară: suc, sirop, nectar, gem, jeleu, marmeladă, peltea, dulceaţă, gelatină, umpluturi pentru bomboane, lichioruri şi băuturi alcoolice. În parcuri este apreciată ca plantă decorativă, silvicultorii o consideră o plantă pionier deoarece prin bacteriile fixatoare de azot, contribuie la ameliorarea solului, cătina este şi o specie meliferă.

III. ORIGINEA ŞI AREALUL DE CULTURĂ

Centrul de origine al cătinei albe este Asia Centrală, unde are şi astăzi cele mai bune condiţii de creştere şi de dezvoltare.

În Europa se găseşte mai frecvent în sudul Angliei, nordul Portugaliei şi Spaniei, în sudul Franţei, Austria, Cehia, Slovacia, Ungaria, partea de sud-est a Carpaţilor, sudul Poloniei şi litoralul Mării Negre în România, la est de Marea Neagră cuprinde suprafeţe mari în Caucaz şi asia Centrală, până în insulele Japoniei.

În ţara noastră cătina albă este cantonată ca specie spontană în zona sub-carpaţilor din Muntenia şi Moldova, apare izolat pe valea râurilor: Olt, Argeş, Râul Târgului etc. Din valea Dâmboviţei spre est cătina ocupă suprafeţe  mai întinse aproape continuu, trecând în Moldova, înconjoară cotul Carpaţilor, ajungând până la valea Bistriţei şi a Siretului. În acest perimetru s-a instalat dealungul râurilor, pe versanţii învecinaţi şi însoriţi, urcând până la mari înălţimi. În zona de câmpie se găseşte uneori în preajma râurilor, iar în Muntenia cătinişurile ajung până la Urziceni pe Ialomiţa şi în pădurile Corbeni şi Boboc din judeţul Buzău. Pe suprafeţe mai mici se găseşte în Delta Dunării, la Letea, Cardon, iar pe malul mării la Sfântu Gheorghe.

IV. CULTURA CĂTINEI PE PLAN MONDIAL ŞI ÎN ŢARA NOASTRĂ

Primele plantaţii au fost înfiinţate în fosta U.R.S.S., s-au făcut cercetări şi în fosta R.D.Germană, Polonia şi Ungaria.

În România primele plantaţii de cătină s-au efectuat de către silvicultori pentru a fixa şi valorifica unele terenuri supuse degradrii, cu deosebire în zona colinară a ţării sau de fixare a nisipurilor mişcătoare. Aşa au apărut cătinişurile de la Letea, Cardon, Sfiştovca şi Sfântu Gheorghe. Aceste cătinişuri au un efect benefic asupra solului şi contribuie la evitarea degradării eoliene şi a spălării. S-au înfiinţat plantaţii experimentale la I.C.P.P. Mărăcineni-Piteşti şi Institutul Agronomic Iaşi, cu scopul de a se aborda şi rezolva aspecte de sortimente, tehnologii de cultură, mecanizare, recoltare şi valorificare. În scopul producţiei s-au realizat 70 de hectare plantaţii de cătină la Bârnova, Dagâţa, Dolheşti Rediu şi Adamachi.

V. PARTICULARITĂŢI DE CREŞTERE ŞI FRUCTIFICARE

Cătina este o plantă unisexuat dioică, ce se prezintă ca un arbust cu ţepi puternici, înalt de 1,5-3,5 m. În condiţii favorabile poate lua forme arborescente de 8-10 m. înălţime, după cum în zonele aride, pe soluri foarte sărace, climă aspră, la altitudini mari, poate creşte sub formă de tufe joase, aproape tărâtoare. Este o specie precoce, intră pe rod din anul III de la plantare, are însă o durată de viaţă biologică şi de producţie mică, 18-20 de ani. Se înmulţeşte uşor prin seminţe, butaşi, marcote şi drajoni.

Cătina are un sistem radicular superficial foarte dezvoltat, cu rădăcini trasante ce pot ajunge până la 20 m. lungime. Când terenul prezintă fisuri, rădăcina se dezvoltă şi în adâncime. Prin faptul că drajonează puternic, cătina acaparează suprafeţe întinse, fiind una din cele mai bune specii colonizatoare. Pe rădăcinile secundare de cătină se formează nodozităţi ce pot ajunge până la mărimea unei alune şi prin care sintetizează azotul atmosferic. Cătina se înmulţeşte uşor prin butaşi de rădăcină.

Tulpina este potrivit de deasă şi de ramificată, prevăzută cu mulţi ţepi puternici, rigizi şi foarte ascuţiţi. Este acoperită cu o scoarţă netedă de culoare brună sau brun-vrezuie, care cu timpul se închide la culoare şi se exfoliază sub formă de ritidom. Lăstarii de 1 an sunt acoperiţi cu peri solzoşi, stelaţi, de culoare verde-cenuşiu-argintie, iar ramurile de 2 ani au scoarţa de culoare mai închisă. Toate creşterile anuale se termină cu ghimpi.

Mugurii florali masculi sunt mari, lungi de 10-13 mm. şi groşi de 3-5 mm., uşor depărtaţi de ramură, cu suprafaţa vălurată, acoperiţi cu solzi de culoare cafeniu-arămie, cu reflexe roşietice. Plantele femele au muguri mici şi groşi, aproape lipiţi de ramură, acoperiţi parţial de solzi, de culoare cafenie. Mugurii florali sunt de fapt muguri micşti care, pe lângă inflorescenţă, au un mugure vegetativ ce se dezvoltă în lăstar după înflorit. Diferenţierea mugurilor floriferi are loc pe aproape toată lungimea ramurii de rod, mai puţin în partea superioară.

Frunzele de cătină sunt mici, dispuse altern, scurt peţiolate, cu limbul îngust, lanceolat, lung de 2-6 cm., cu marginea întreagă şi numai cu nervura mediană evidentă. Pe ambele feţe ( mai puţin pe partea superioară ), frunza are perişori solzoşi, stelaţi, de culoare cenuşiu-argintie până la cafeniu-arămie. Frunzele şi lăstarii tineri, înainte de lemnificarea ţepilor, se pot folosi în furajarea animalelor. Frunzele conţin cantităţi însemnate de vitamina C  (până la 350 mg.%).

Primăvara foarte timpuriu, înainte de a înfrunzi, din muguriiflorali bărbăteşti apar inflorescenţele ce poartă 4-5 flori, foarte mici, sesile, cu receptacul scurt, cu două sepale valvate şi 4 stamine cu filamente scurte. După trecerea perioadei de înflorire, florile mascule cad. Florile femele sunt mici, abia se văd cu ochiul liber, se deschid concomitent cu detaşarea frunzelor, sunt aşezate câte 10-12 flori în raceme scurte, bracteate, scurt pedunculate, cu receptacul evident, alungit ovoid, cu două sepale foarte mici, stilul filiform şi stigmatul cilindric.

Fructul de cătină este o drupă falsă care ia naştere din dezvoltarea receptacolului ce devine cărnos, luând aspectul unui pericarp. Fructele sunt mici ( 0,26-0,50 g ), de formă variabilă de la ovoidă la globuloasă şi chiar turtită. Culoarea lor predominantă este portocalie, cu treceri spre galben-limoniu. Mai rar apar şi fructe de culoare roşietică. La exteriorfructul este acoperit cu o epidermă pieloasă, elastică şi rezistentă în prima parte a maturării. Pulpa fructelor este de culoare portocalie sau galbenă, foarte suculentă, cu aspect granulos şi care lasă pete de ulei. Fructele de cătină au un miros plăcut şi aromat, dar nu se consumă cu plăcere în stare proaspătă, fiind acre şi astringente.

Sămânţa de cătină, care în realitate este adevăratul fruct, se găseşte câte una, foarte rar două, în interiorul pseudofructului. Este mică, tare, alungită, de formă ovoidă, de culoare brun-cafenie până la brun-negricoiasă, protejat de o spermodermă şi groasă, formată dintr-un tegument lignificat şi 2 cotiledoane mari, semicirculare. Capacitatea de germinaţie se păstrează timp de 2 ani, iar repausul seminal are loc în fruct, încât sămânţa poate încolţi imediat după extragere.

Într-un ciclu ontogenetic, cătina parcurge o serie de etape, a căror apariţie şi durată sunt determinate, în principal de factori genetici şi ecologici, provenienţa materialului săditor şi agrotehnică.

Creşterea intensivă începe practic în anul al II-lea, se caracterizează printr-o creştere susţinută a sistemului radicular şi al tulpinii şi se desfăşoară pe o perioadă de 3-5 ani, timp în care cătina se garniseşte cu ramuri de schelet şi semischelet.

Perioada de creştere şi rodire este foarte scurtă, de 2-3 ani, şi se manifestă odată cu formarea primelor fructe. Se caracterizează prin apariţia de formaţiuni fructifere în număr mare şi se obţin producţii de 3-12 t la hectar.

Perioada de plină rodire are o durată de funcţionalitate foarte variabilă, fiind strâns dependentă de agrotehnică. Se caracterizează prin producţii mari de fructe, care pot depăşi 25 t la ha.

După 18-20 ani, cătina intră în declin, creşterile vegetative sunt mici, producţia de fructe neînsemnată şi plantele se usucă parţial sau total.

Cătina înfloreşte la sfârşitul lunii martie, începutul lunii aprilie, când temperatura medie diurnă este de 12-15 grade Celsius şi se desfăşoară pe o perioadă de 14-15 zile. Plantele mascule înfloresc mai devreme, în timp ce plantele femele apar concomitent cu deraşarea şi înălţarea frunzelor.

Înflorirea simultană a florilor mascule şi femele asigură cele mai mari producţii de fructe. S-a constatat, de asemenea, că nu toate plantele mascule sunt bune polenizatoare, unele având o slabă capacitate de germinaţie a polenului iar altele manifestă vizibil fenomenul de incompatibilitate. Comportarea cătinei în procesul de polenizare este determinată şi de zona geografică în care s-a format. Polenizarea se face cu ajutorul vântului şi al insectelor, fiind în acelaş timp şi o plantă meliferă. La sfârşitul perioadei de înflorire, florile mascule la cele mai multe plante cad, în timp ce florile femele, după polenizare evoluează cu formarea zigotului, apoi a fructelor.

Perioada de creştere a fructelor durează între 180-200 zile. Cercetările efectuate la I.C.P.P. Mărăcineni cu privire la procesul de rodire al cătinei, au arătat că din momentul începerii maturării ( când fructele se pot deja recolta ) şi până la coacerea deplină, fructele cresc în greutate de la 80 la 100%. În condiţiile ţării noastre, în anii normali, maturarea începe în jurul datei de 10-15 august, iar în unele zone chiar mai devreme. În acest stadiu fructele capătă culoarea specifică biotipului, de la galben deschis la portocaliu şi roşu, seminţele sunt complet formate şi capabile să germineze. În continuare, culoarea pieliţei şi a pulpei se intensifică, fructele cresc în volum, iar la sfârşitul lunii septembrie începutul lunii octombrie ajung la maturitatea optimă. De la intrarea în pârgă şi până la completa maturare, în compoziţia chimică a fructelor au loc transformări substanţiale conform tabelului de mai jos, substanţa uscată creşte cu peste 60 %, substanţele grase aproape se triplează, acidul ascorbic se măreşte cu 50-60 %. După depăşirea acestei faze conţinutul în vitamina C scade brusc cu peste 50% la sfârşitul lunii octombrie şi cu aproape 75 % în februarie-martie.

În ceea ce priveşte declanşarea şi parcurgerea diferitelor etape în procesul de maturare al fructelor, între biotipurile de cătină sunt diferenţe de 8-14 zile. Acestea însă se atenuează pe măsură ce se apropie de faza de completă maturare.

TABELUL NR.3

reprezentând dinamica unor elemente chimice în funcţie de starea de maturare a fructelor de cătină

(I.C.P.P. Mărăcineni-Piteşti 1980 )

   Data            Subst.           Acid ascorbic   Materii grase  Subst.  Greutatea

recoltãrii      uscatã g%             mg. %          g. %           brutã g%  100 fructe

  1.VIII             8,52               110,82             2,85           30,67            16,72

 15.VIII          10,63               141,76              4,78            40,34            20,85

    1.IX            12,54               152,86              5,23            46,56            28,02

15.IX              13,16               168,75              5,88            62,31            32,47

  1.X               14,26               136,42              6,76            70,28            35,24

15.X               14,28                85,74               7,43            75,47            36,48

  5.III                 -                     42,62                  -                   -                     -

Prezentăm alăturat rezultatele unor măsurător efectuate în cadrul unui program de cercetare care a avut ca scop identificarea unor biotipuri valoroase de cătină în diferite zone din ţară, stabilirea unor caracteristici în funcţie de caracterele genetice şi condiţiile de mediu în care se află. (tabelele 4-8)

VI. CERINŢELE CĂTINEI FAŢĂ DE FACTORII DE MEDIU

Temperatura. Faţă de temperatură, cătina este puţin pretenţioasă, suportând temperaturi joase până la -35…40 grade Celsius şi chiar mai coborâte. Aceeaşi rezistenţă o manifestă şi la insolaţii puternice şi directe, unde temperaturile pe sol înregistrează valor de peste + 45 grade Celsius.

Lumina.Cătina cere foarte multă lumină. Este o specie care nu suportă acoperişul altor plante. Creşte bine şi produce fructe mari în zonele expuse direct la soare. Cea mai mică umbră provoacă degarnisirea plantelor, fenomen ce începe de jos în sus şi în câţica ani planta se usucă şi dispare.

Umiditatea. Cătina se adaptează foarte uşor şi în ce priveşte umiditatea solului, rezistând la cele mai cumplite secete din zona temperată şi până la excesul temporar de apă. Reacţionează foarte favorabil la umiditate moderată şi la apa care circulă în straturile superioare ale solului.

Solul. Din punct de vedere edafic, cătina se caracterizează printr-o mare adaptabilitate la diferite tipuri de soluri cu structuri, texturi şi forme de relief foarte variate. Ea vegetează pe terenuri uscate, ca şi pe cele umede, chiar cu exces temporar de apă, dovadă că este o specie foarte rustică, pentru care motiv se foloseşte la plantarea terenurilor pe care nici o altă specie nu se poate instala. Faptul că cele mai multe şi mai încheiate cătinişuri se cantonează pe nisipuri, grohotişuri şi prundişurile din lungul apelor denotă că această specie se simte bine în solurile aerisite, neînerbate şi potrivit de umede.

VII. ÎNCADRARE BOTANICĂ ŞI ASPECTE TEHNOLOGICE

Cătina albă ( Hippophae rhamnoides ) este cunoscută şi sub denumirea de cătină ghimpoasă, cătină albă de râu, cătină roşie, cătină albastră, dracilă, face parte din ordinul Rosalis, familia Fleagnaceae, genul Hippophae, specia Hippophae rhamnoides.

Genul Hippophae cuprinde o singură specie cu trei subspecii

- H. rhamnoides subspecia eur- rhamnoides L. cu multe varietăţi, este cea mai răspândită în Europa, dar cu deosebire în Asia Centrală

- H. rhamnoides subspecia thibetana Schletht, de talie mică, foarte rezistentă la secetă şi temperaturi scăzute, este cantonată pe platoul Tibetului, la 2000-4000 m. altitudine.

- H. rhamnoides subspecia salicifolia Don, cu centru genetic în zona versanţilor sudici ai munţilor Himalaia, unde găseşte un climat cald şi suficient de umed.

În România, Ţopa ( 1960 ) a identificat şi subspecia Carpatica.

După unii autori (Hegi), luându-se drept criteriu mărimea fructelor, s-ar mai deosebi încă două varietăţi H. rhamnoides var. minor Serv. şi H. rhamnoides var. major Serv.

Preocupări directe în introducerea în cultură a unor selecţii valoroase de cătină sunt relativ recente. Primele studii de mai mare amploare au fost iniţiate în fosta U.R.S.S. unde au fost omologate selecţii valoroase cum ar fi Noutatea Altaiului ( Novosti Altaia ), Dorul Katuni ( Dar Katuni ), Ştiuletele de Aur ( Zolotoi pacatoc ), Uleioasa ( Maslicinaia), Vitamina ( Vitaminnaia ) ş.a. În fosta R.D.Germană, s-a obţinut o selecţie de cătină cu fructe mari (Leigova).

Studiile întreprinse în cadrul I.C.P.P. Mărăcineni, în anii 1975-1982, în judeţele unde cătina ocupă suprafeţe mari cum sunt Bacău, Vrancea, Buzău, Prahova, Argeş şi în Delta Dunării, au confirmat marea variabilitate de forme ce există în sânul speciei. Au fost identificate, marcate şi codificate un număr de 42 biotipuri din care unele au însuşiri de productivitate sporită, mărime şi desprindere uşoară a fructelor, lipsa ţepilor etc.

Şerpeni 11, cu fructe foarte mari, în medie 0,50g, de formă ovală aproape cilindrică, având dimensiunile H=13,1mm. Şi d=8,3mm.,cu indicele de formă 1,57,de culoare portocalie deschis, uniformă pe toată suprafaţa, cu pedunculul lung de 3-4 mm., ceea ce uşurează foarte mult recoltarea manuală. Planta este viguroasă, cu creşteri puternice, drepte, de culoare gri deschis, prevăzute cu spini mari,lungi şi foarte agresivi. Se pretează la forme diferite de conducere. Predomină formaţiunile fructifere mijlocii şi lungi. Este un biotip precoce cu coacere timpurie şi foarte productiv. S-au obţinut în medie 8-10 kg. fructe/plantă în primul an de rod. După jumătatea lunii octombrie un procent de 70-80 % din fructe se desprind prin vibrare sau scuturare.

Delta 1 are fructe mari, în medie 0,48 g. cu dimensiunile H=11,5 mm. şi d=10,2mm., uşor alungite, cu indicele de formă 1,12, de culoare portocalie, cu pieliţa destul de groasă, prinsă de ramură printr-un peduncul scurt de cca 2 mm. Tufa este foarte viguroasă şi mult ramificată, cu spini lungi şi potrivit de rigizi. Culoarea ramurilor de 1 şi 2 ani este gri închis cu nuanţe de maro pe partea umbrită. Intră mai târziu pe rod, fructifică aproape exclusiv pe formaţiuni lungi, iar în condiţiile de la Sfântu Gheorghe, în flora spontană pe nisipuri, dă o producţie de 6-7 kg.fructe/plantă.

Murgeşti 1, cu fruct frumos, de mărime mijlocie, în medie de 0,35 g, cu dimensiunile de H=9,5 mm. şi d=8,6mm., aproape rotund, cu indicele de formă de 1,10, de culoare portocalie, lucios. Tufa este viguroasă, aerisită, din care cauză rodeşte aproape de bază. Creşterile de 1 şi 2 ani au o culoare gri deschis, cu spini rari şi puternici, potrivit de lungi. Fructifică cu predilecţie pe formaţiuni scurte şi mijlocii, dar şi pe cele lungi. Este un biotip productiv, cu 4,5-6 kg./plantă.

Maracineni 1 are fructe de marime mijlocie, în medie de 0,31 g, cu dimensiunile H=8,5 mm si d=8,4mm, cu indicele de forma 1,01, rotund, de culoare galbena intens. Tufa potrivit de viguroasã, nu depaseste 1,5-1,8 m inaltime cu cresteri ponderate,cu formatiuni de rod scurte si mijlocii, fructe aglomerate sub formã de manson, care fac recoltarea dificila, rodeste abundent si constant, 8-10 kg fructe la tufa, datoritã taliei mici se poate planta la 3/1,5 m deci 2200 plante la hectar cu productii potentiale de 22 t/ha.

Delta 3. Fructele sunt mijlocii de 0,31 g, cu dimensiunile H=8,4 mm, d=8,4 mm, rotunde, cu indicele de forma 1, de culoare portocalie. Planta este viguroasa, rara cu predispozitie de a forma trunchi, cu cresteri viguroase, potrivit de lungi. Este un biotip lipsit de spini. Pe lemn mai batran fructifica pe formtþiuni scurte si mijlocii, cu mari aglomerari de fructe.

Dupa multiple cercetari s-a propus ca marimea, culoarea si forma fructelor sa constituie criteriul de clasificare al cãtinei.S-au creat astfel trei grupe dupã culoare: cu fructe portocalii, galbene si rosietice. În cadrul fiecãrei categorii se pot distinge trei grupe: cu fructe mari si foarte mari (0,32-0,40 g si peste 0,40g), cu fructe mijlocii (0,20-0,32 g) si cu fructe mici, (sub 0,20 g). In fiecare grupã existã clasificatii dupã forma: ovale si rotunde.

Statistic se constata în flora spontana ca predominante fructele de culoare portocalie (85-86%), ca forma cele ovale (70%), iar ca marime biotipurile cu fructe mijlocii (46%).

Referitor la caracteristicile chimice ale cătinei, putem afirma că sub aspect calitativ ceea ce caracterizează fructele de catină comparativ cu alte fructe din flora spontana sau cultivata este proporţia foarte ridicată de acizi şi deosebit de redusa în zaharuri.

Organoleptic, se percepe un gust deosebit de acru care face aproape imposibil consumul fructelor sau al sucului de cătină în stare proaspătă.

Analizând datele din tabelul de mai jos privind variaţia conţinutului de ulei brut, a acidităţii totale titrabile şi a seratoninei în fructele de cătină, se constată o variaţie deosebită a valorilor, ceea ce scoate în evidenţă că diferitele substanţe şi ca atare şi efectele biologice sunt în funcţie de caracteristicile biologice, legate de biotip, condiţiile de climă, microclimă, sol şi altele.

TABELUL NR.9

CUPRINZÂND ASPECTE PRIVIND VARIAŢIA CONŢINUTULUI DE ULEI BRUT, ACICITATE TOTALĂ TITRABILĂ ŞI A SEROTINEI ÎN FUNCŢIE DE PROVENIENŢĂ

Nr.  Provenienţa     Varianta            Aciditate           Ulei     Seratonină

crt.                                              % în acid malic        %              %

 1.     Vrancea            fruct                   10,8             14,70          0,31

 2.     Prahova            fruct                   10,6             15,60          0,32

 3.      Buzău     fruct                   12,3             20,69          0,30

 4.     Vrancea           tulpină                  -                      -             2,51

          Încontinuare prezentăm ponderea unor elemente chimioce în fructele de cătină în conformitate cu analizele efectuate în vederea stabilirii importanţei acestei specii, efectuate prin activare cu neutroni termici şi prin spectroscopie gama.

TABELUL NR.10

CUPRINZÂND CONCENTRAŢIA (%) ELEMENTELOR CHIMICE ÎN CĂTINA INCINERATĂ

Element                           Tulpina                            Fruct

1.Aluminiu                           0,55                              0,21

2.Aur                                   0,000014                      0,000006

3.Bariu                                0,075                            -

4.Brom                                0,0025                          0,0106

5.Calciu                             14,4                               4,20

6.Clor                                 0,39                              0,63

7.Cobalt                              0,0005                          0,0004

8.Crom                               0,0038                          0,0032

9.Fier                                  1,09                              1,10

10.Lantan                            0,00096                        0,0004

11.Mangan                          0,106                            0,034

12.Potasiu                          25,4                              31,8

13.Rubidiu                            0,014                            0,031

14.Ruteniu                              -                                  0,0007

15.Samariu                           0,00004                        0,00003

16.Scandiu                            0,00025                        0.00013

17.Sodiu                               1,48                              1,23

18.Stibiu                               0,0004                          0,0001

19.Thoriu                             0,00025                        0,00016

20.Zinc                                 0,74                              0,14

Caracteristicile fizico-chimice ale pastei uleioase obţinută la limpezirea sucului de cătină sunt:

                    - umiditate                                                       68,27 %

                    - substanţă uscată                                           31,73 %

                    - ulei în substanţă uscată                                17,95 %

                    - aciditate totală în acid malic                           4,15 %

                    - pH                                                                   3,0

După cum a rezultat din analize, pasta uleioasă este foarte bogată în ulei, fapt care explică efectele pozitive în tratarea unor afecţiuni. Diferenţa de 17,95 % ulei până la 31,73 % substanţă uscată este constituită din diverşi componenţi fiziologic activi.

Şi deşeurile de la pasatrizare (trecerea prin pasatrice), din coji şi seminţe sunt bogate în substanţe utile:

                    - substanţă uscată                                           10,40 %

                    - proteină brută                                              20,00 %

                    - grăsime brută                                               20,00 %

                    - glucide şi alte substsnţe                               49,60 %

Din analiza compoziţiei chimice a deşeurilor rezultă cantitatea ridicată de substanţe nutritive, proteine şi substanţe grase fapt care permite să fie recomandate pentru nutriţia animalelor, inclusiv a celor cu carenţe în vitaminele liposolubile A, D, E, K şi F.

Fructele de cătină conţin cantităţi relativ mari de microelemente cu efect biochimic deosebit. Toate aceste microelemente intră în structura zonei active a unui număr de 80-100de enzime din metabolismul intermediar.

S-au elaborat tehnologii cadru pentru introducerea cătinei în cultură, astfel privitor la forţa de muncă necesară pentru un ha cu o producţie de 23 t fructe, sunt necesare 2900-2560 z.o. la recoltarea direct de pe plantă, 1530-1310 z.o. cu ajutorul dispozitivelor şi doar 35 z.o. cu ajutorul vibratorului pneumatic. 

VIII.PROPUNERI DE UTILIZARE A CĂTINEI

Din datele prezentate, reiese faptul că în România sunt afectate de procese de degradare peste 53.000 ha. din suprafaţa agricolă. Evident că putem discuta de o punere în valoare a cătinei ca o soluţie pentru stoparea degradării solurilor şi ca un remediu natural pentru mari suprafeţe din ţară, însă pentru început consider că zonele urbane şi limitrofe aşezărilor umane sunt prioritare deoarece recoltarea fructelor implică multă migală şi un număr mare de lucrători, recoltatul cătinei putând deveni sursă de venit pentru populaţia săracă a oraşelor şi satelor.

Putem distinge din prezentarea anterioară faptul că există cel puţin două motive pentru ca această specie să fie folosită în actualele condiţii social economice şi de mediu pe terenurile degradate :

1.    este o specie pionier, pe rădăcina principală o dată cu apariţia primelor radicele, precum şi pe rădăcinile secundare iau naştere nodozităţi care au proprietatea de a fixa azotul atmosferic cu ajutorul ciupercilor din grupa actinomicetelor. La o plantă tânără greutatea nodozităţilor variază de la 1 g. la 8,8 g. iar la cea matură între 0,19 şi 3,2 g. S-a stabilit experimental că acest arbust, cultivat pe terenurile degradate, datorită formării azotului biologic îmbogăţeşte solul în fertilanţi naturali, măreşte cantitatea de humus la hectar - 18,36 t. - iar speciile învecinate cu cătina cresc mai viguroase datorită sporirii clorofilei cu 49 - 80 %. În aceste condiţii este clar că fiind şi o specie întâlnită în orice tratat de arhitectură peisajeră orice administraţie locală bine intenţionată poate folosi cătina pe terenurile în cauză.

2.    având în vedere multiplele întrebuinţări ale fructelor de cătină ea poate deveni o importantă sursă de venit pentru populaţia săracă a oraşelor şi satelor. În momentul când vor fi disponibile cantităţi de cătină ele vor putea fi folosite de PLAFAR, în industria alimentară şi chiar pe piaţă în condiţiile în care se va face o mediatizare corespunzătoare a plantei. Anterior este necesar un studiu de specialitate care să verifice dacă poluarea nu aduce prejudicii compoziţiei chimice a fructelor, însă inevitabila trecere la normele europene în echiparea autovehiculelor va duce la eliminarea acestui risc.

Important este ca la plantare să se respecte raportul de 6-7 plante femele la una de sex masculin în caz contrar nu va exista producţie de fructe.

Cătina poate fi folosită şi ca gard viu, având în vedere costul ridicat al materialelor ea fiind o formă economică şi ecologică de protecţie a proprietăţilor ştiut fiind faptul că un gard bine întreţinut nu permite accesul nici la animalele mici, aici fiind recomandate varietăţile cu spini deşi.

Având în vedere că la plantare se recomandă o distanţă de 4 x 2 m rezultă că la un hectar sunt necesari 1250 buc. puieţi de plante 150 mascule şi 1100 femele.

Investiţia constă în curăţirea şi nivelarea terenului, săparea gropilor, eventuala fertilizare locală, plantarea, astuparea gropilor, evident după o schiţă în care să se ţină cont de cerinţele producţiei cu cele de arhitectură peisajeră şi de amenajare a teritoriului.

Plantele se pot aşeza în pâlcuri avându-se în vedere accesul culegătorilor.

Într-o accepþie modernã, putem prezenta cãtina ca un adevãrat miracol, practic nimic de la aceastã plantã nu este nefolositor:

1.  Radacinile.Sunt bogate în bacterii fixatoare de azot, au un rol antierozional, prin drajonare pot conferi stabilitate oricarui tip de sol, pe orice fel de panta. Nefiind profunde nu creeaza probleme la defrisare.

2.  Tulpina si lãstarii. Sunt bogate în elemente nutritive, de acce pot fi folosite în furajarea animalelor. Au tepi drept pentru care pot forma cel mai inpenetrabil gard viu.

3. Frunzele. Sunt deosebite ca aspect, de aceea catina este foarte apreciata în arhitectura peisajerã.

4.  Florile. Sunt atractive pentru albine, care la randul lor asigura polenizarea care în acest caz este mai dificilã, planta fiind unisexuatã.

5.  Fructele. Ele însele sunt considerate miraculoase, polivitamina cea mai complexã întalnitã în lumea vegetala, aliment, resursã pentru cosmeticã, medicinã (toate componentele sunt usor asimilate de organisme, oameni sau animale), industrie alimentara etc.

6.  Rezistenþa la boli si dãunãtori. Practic catina nu necesitã tratamente, tehnologiile elaborate au demonstrat cã raspunde pozitiv la aplicarea de îngrãsãminte, dar în cantitati mult mai mici decãt încazul altor plante.

Pentru înfiintarea unei plantatii se vor întocmi urmatoarele piese scrise:

-        un memoriu justificativ

-        devizul

-        antemăsurătoarea

-        nota de calcul pentru suprafeţe

-        lista de material săditor

Piese desenate

-        planul de situaţie

-        planul general de amenajare

-        planul de plantare

-        detaliile de plantare

-        secţiuni

-        perspective

-        planul general de prezentare.

Cătina poate fi plantată şi pe taluzul lacurilor, contribuind la consolidarea acestuia şi schimbarea conţinutului acestuia în humus. Alături de alţi arbuşti fructiferi, care au evoluat în condiţii naturale cătina prezintă avantajul că nu necesită tratamente pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor deci corespunde celor mai mari exigenţe din punct de vedere ecologic. Prin sensibilizarea tuturor agenţilor economici interesaţi s-ar putea crea o colecţie a biotipurilor valoroase din diferite puncte de vedere în funcţie de destinaţie, urmând ca într-o perioadă de timp să se poată oferi fructe cu diferite compoziţii. După 15-20 de ani terenurile defrişate vor fi ameliorate putând fi cultivate cu specii mai pretenţioase şi mai eficiente din punct de vedere economic.

CONCLUZII FINALE

Cătina albă oferă multiple calităţi care din păcate au fost foarte puţin folosite în trecut.

Starea actuală a solului în România, lipsa unor fonduri care să permită lucrări de mare anvergură pentru limitarea acestor fenomene, justifică plantarea acestei specii pe suprafeţe întinse, fiind necesară totodată şi o activitate de cercetare care să inventarieze realizările de până acum, crearea unui atlas al biotipurilor existente, crearea unei colecţii de varietăţi, pe baza materialului genetic urmând a se trece la îmbunătăţirea pe cale ameliorativă a unor parametri cum ar fi conţinutul în vitamina C, A, desprinderea uşoară a fructelor, lipsa ţepilor etc.

Atragerea unor firme interesate din domeniul cosmeticii, industriei alimentare, medicinii tradiţionale, etc. în aşa fel încât cercetarea să aibă finalitatea în obţinerea unor biotipuri care să asigure obţinerea unor produse noi şi foarte valoroase.

Crearea unor colaborâri cu specialiştii din alte ţări, care au rezultate semnificative în cultura cătinei.

Obţinerea de facilităţi la înfiinţarea culturilor având în vedere efectul acestora asupra solului pe care sunt amplasate.

BIBLIOGRAFIE

 1. Alexan M. colab.- Flora medicinală a României vol.I şi II Ed. Ceres 1992

 2. Anghel Gh. colab.- Geobotanica Ed. Ceres 1971

 3. Berca M. Strategii pentru protecţia mediului şi gestiunea resurselor Ed. Grand 1998.

 4. Berca M. Teoria gestiunii mediului şi a resurselor naturale Ed. Grand 1998

 5. Borza A. Dicţionar etnobotanic Ed. Academiei R.S.R. 1968

 6. Botez M. - Metode rapide de înmulţire a arbuştilor fructiferi M.A.I.A. Bucureti 1980

 7. Botez M. colab.- Cultura arbuştilor fructiferi Ed. Ceres 1984

 8. Buia Al.colab.- Botanica agricolă vol. II Ed. Agrosilvică 1965

 9. Bujor O., Alexan M. - Plantele medicinale de la A la Z Recoop 1982

10. Catrina I., Petrovici I. - Cercetări privind cultura cătinei albe selecţionate şi valorificarea superioară a fructelor, a frunzelor şi tulpinilor acestei specii I.C.A.S.

11. Constantinescu N. - Regenerarea arbuştilor Ed. Agrosilvică 1963

12. Constantinescu C. - Plantele medicinale în apărarea sănătăţii Recoop 1978

13. Drăgulescu C. - Plantele medicinal alimentare din flora spontană Ed. Ceres 1992

14. Enculescu P. -  Zonele de vegetaţie lemnoasă din România în raport cu condiţiile orografice şi climatice de sol şi subsol Bucureşti 1924

15. Enescu V. -  Seminţe de arbori şi arbuşti Ed. Agrosilvică 1956

16. Filipescu C. - Marea Enciclopedie Agricolă vol. I Bucureşti 1937

17. Haralamb A. - Cultura speciilor forestiere Ed. Agrosilvică 1967

18. Lucescu A., Ionescu T. - Fructele de pădure, Ed. Ceres 1985

19. Lupe I.Z. - Perdele forestiere de protecţie şi cultivarea lor în câmpiile din România Ed. Academiei R.P.R. 1952

20. Mihescu G. - Fructele în alimentaţie, bioterapie şi cosmetică Ed. Ceres 1994

21.Mocanu St. colab. - Plantele medicinale, tezaur natural în terapeutică Ed. Militară 1986

22.Mohanu Gh., Avram A. - Valorificarea resurselor vegetale în gospodărie şi industrie Ed. Tehnică 1989

23. Morar R. - Noi produse româneşti de uz veterinar obţinute din plante Ed. Ceres 1989

24. Neamţu Gavril  - Substanţele naturale biologic active Ed. Ceres 1996

25. Negruiu F. - Spaţii verzi Ed. Didactică şi Pedagogică 1980

26. Negulescu E.G., Stănescu V. colab.- Silvicultura Ed. Ceres 1970

27.  Negulescu E.G., colab.- Dendrologia Ed. Agrosilvică 1965

28. Negulescu E.G., colab.- Dendrologia cultura şi protecţia pădurilor Ed. Pedagogică 1966

29. Perju T. colab. Dăunătorii animali ai arbuştilor fructiferi

30. Petrescu F.  - Garduri vii  Ed. Ceres 1987

31. Potec I., colab. - Tehnologia păstrării şi industrializării produselor horticole Ed. Didactică şi Pedagogică 1983

32. Popescu M.,colab. - Pomicultura generală şi specială Ed. Didactică şi Pedagogică 1982

33. Purcelean St. V., Cocalcu T.D. - Cultura speciilor lemnoase ornamentale Ed. Agrosilvică 1969

34. Racz G., colab.- Plante medicinale şi aromatice  Ed. Ceres 1970

35.Radu I. F. - Terminologia folosită în procesul valorificrii legumelor şi fructelor I.S.P.C.H. nr.4 1974

36. Rădulescu A.V. - Silvicultura generală Ed. Agrosilvică 1956

37. România liberă 07.01.2000

38. Sburlan S., colab. - Cartea tinerelor gospodine Ed. Ceres 1988

39. Sburlan S. - Reţete culinare pentru familia mea Ed. Ceres 1995

40. Tătăranu D. - Arbori şi arbuşti forestieri ornamentali din R. P. R.

41. Vasilca Mozceni A. - Plante indigene în tratamentul bolilor de piele şi în cosmetică Ed. Ceres 1992

42. Voiculescu I.C. - Să cunoaştem arborii şi arbuştii din pădurile, parcurile şi grădinile noastre , Ed. Ceres 1978

43. *** Dicţionarul Enciclopedic Român vol.I

44. *** Flora Europaea vol. II Cambridge University Press 1968

45.***Mica Enciclopedie de Horticultură Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică 1983.